Filozofii încearcă mai mult decât le stă în putinţă: încearcă să sară peste propria umbră. Căci gândul lor, cel mai adesea, are orgoliul de a înţelege şi de a explica fără rest întreaga realitate. Însă realitatea, întreaga realitate, nu se lasă şi nu s-a lăsat niciodată prinsă în plasa tezelor şi teoriilor pe care filozofia – având de la începuturile ei pretenţia că este o adevărată ştiinţă – a aruncat-o peste lume.
Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein, cei mai importanţi gânditori din secolul trecut, aparţin unor curente de gândire divergente: fenomenologia şi analiza limbajului. Cu toate acestea, îi leagă o experienţă comună pe care paginile acestei cărţi caută să o descrie în detaliu. Aş numi-o experienţa unei onestităţi intelectuale duse până la capăt. Căci nu e puţin lucru să renunţi şi să iei totul de la început atunci când tezele şi teoriile pe care le-ai enunţat la un moment dat cu aplomb se întorc împotriva ta. Şi cred că asta îi uneşte pe aceşti gânditori atât de diferiţi: amândoi au simţit dramatic, în anii târzii ai vieţii lor şi în variante diferite, zădărnicia saltului peste propria umbră. Unde se refugiază atunci gândirea care s-a recunoscut înfrântă de măreţia propriului ei proiect?
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply