Claudia Groza – Tolba cu poveşti

De Ovidiu Dima Copiii caută în orice lucru o magie. Atunci părinţii fie le oferă jucării, fie le citesc poveşti.  Majoritatea le cunoaştem, le ştim deja învăţămintele. Dar vine o vreme când oamenii trebuie să se schimbe, să ofere ceva nou. Nu mai e la modă „Fetiţa cu cibrituri.” Lumea se reintepretează. Unei astfel de piese sociale, Claudia Groza îi vine în ajutor.  Tolba cu poveşti este un dar neaşteptat din partea unui povestitor cu har. Cartea începe o poveste despre boabele de mazăre. Băiatul Vlad, un altfel de Neghiniţă a lui Delavrancea, plecat la însămânţat cu bunicul lui, descoperă că nu toate boabele sunt la fel şi că doar cele sănătoase pot da rod. Astfel, juvenilul cultivator a luat „bobul mic, firav şi timid” şi l-a sădit aproape de cămăruţa lui, a avut o cucernică dragoste faţă de mica lui plantă care după ce a crescut i-a vorbit. Sigur că literatura pentru copiii e plină de prinţese, zmei, vrăjitoare şi băieţi de curte. Autoarea vine şi completează panoplia cunoscută cu aventurile prinţesei „Zori e zi,” răpită de Zmeul solzos şi dusă în împărăţa sa. Niciun trimis al Regelui nu a putut trece obstacolele puse în cale, doar tânărul servitor, împărţind bunătate, a răzbit şi a reuşit să rupă vraja în care căzuse Zmeul şi să elibereze frumoasa fată. Aşa cum era înţelegerea, uitasem să o spun, salvatorului i se cuvine mâna fetei.  Nu ni se spune decât că nunta a durat trei zile şi trei nopţi. Pentru că micuţii trebuie să înveţe şi părţile anatomice şi funcţionale ale corpului, Claudia Groza a reuşit prin „Piticul şi puful de păpădie” o frumoasă compoziţie stilistică şi epică. Povestea cu revolta dulciurilor din supermarket e savuroasă. Toate istorisirile sunt pline de învăţăminte, uşor scrise şi pline de pilde despre binele care face minuni. Mocăilă, Troncănilă şi viţelul Fedor din Ferma animalelor...

Najat El Hachmi – Ultimul patriarh

De Ovidiu Dima Povestea Ultimului patriarh este narată de fiica lui Mimoun Driouch – patriarhul din titlu – de la naşterea lui până la admiterea ei la universitate. Mimoun crede cu tărie că viaţa în patria părinţilor săi nu e pentru el, aşa că asistăm la exodul familiei lui din peisajul rural al Marocului în Catalonia urbană. Natura violentă şi paranoia lui Mimoun generează furie şi frustrare, pe care acesta le varsă în repetate rânduri asupra soţiei şi copiilor. Nu ăsta era destinul lui – această propoziţie se repetă aproape ca o mantră în cazul lui Mimoun, care crede cu tărie în menirea sa măreaţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, ideea începe să-şi piardă conţinutul – Mimoun nu reuşeşte să depăşească limitele rolului pe care sistemul patriarhal i-l impune, însă fiica lui, da. El Hachmi analizează rolul femeilor în cadrul culturii de tip patriarhal, abordând, totodată, probleme contemporane, cum ar fi imigraţia şi integrarea, dar şi identitatea fracturată a individului care îşi are originile în două culturi total diferite. Romanul este deopotrivă saga unei familii marocane şi povestea unei fete care luptă să-şi găsească identitatea şi să scape de sub dominaţia unui tată despotic. Najat El Hachmi construieşte două personaje de o forţă incredibilă, Mimoun şi fiica sa, care ne călăuzesc în două lumi aparent ireconciliabile şi care vor rămâne mult timp în amintirea şi în inima cititorilor. Ultimul patriarh a primit Premiul Ramon Llull în 2008 şi Premiul Ulysse pentru roman de debut în 2009, fiind tradus în engleză, franceză, italiană, portugheză, turcă şi arabă. Despre autoare Najat El Hachmi s-a născut în Maroc şi, la opt ani, a emigrat, împreună cu familia, în Catalonia. A studiat literatura arabă la Universitatea din Barcelona. Scrie de la vârsta de doisprezece ani – la început un hobby, scrisul s-a transformat treptat într-o modalitate de a canaliza această anxietate...

Heinrich Böll – Opiniile unui clovn

Premiul Nobel pentru Literatură, 1972 De Ovidiu Dima “pentru scrierile sale, care datorită sintezei dintre cuprinzătoarea perspectivă panoramică asupra epocii sale şi fineţea artei sale scriitoriceşti au contribuit la o renaştere a literaturii germane” Operele mari ale umanităţii sunt cele care nu au ancore în timp. Proaspete, pline de miez, asezonate cu adevăruri naturale, pot fi consumate de orice generaţie. Heinrich Böll a reuşit prin “Opiniile unui clovn” să se elibereze din “O tempora, o mores!”. Prin descrierea vieţii lui Hans Schnier, de fapt o romanească apologie a unei ratări, maestrul german al scrisului, printr-o sinceritate debordantă, dă o smetie cu mănuşa de mătase unei lumi a banilor, a intereselor politice şi a prejudecăţilor legate de infailibilitatea familiilor de condiţie. Romanul pare a fi o hologramă. Scris în urmă cu o jumătate de secol este de o debordantă actualitate. Din orice unghi găseşti realitatea. Printr-o tainică şi fină convexitate, epicentrul povestirii triste a unui clovn ieşit din pâine respinge cutumule sociale din jur: producerea banilor, importanţa şcolii şi nevoia de profesionalism. Povestea lui Hans Schiner este a unui om trist. Părăsit de cuncubina sa, rămas fără contracte, uitat de familie, ne învaţă ce mare preţ are o marcă, adică jumătate de euro. Printr-o scriitură simplă, directă şi acroşantă, Böll ne provoacă să gustăm acea melancolie profundă, sinceritatea debordantă şi ironia cea mai grosolană, a unui personaj care supravieţuieşte, indiferent de CDU sau SPD (cele două partide mari ale Germaniei) şi în afara canoanelor bisericii catolice. Clovnul pare a avea ce nu au ceilalţi: timp, suflet şi răbdare. “Eram mort de oboseală, aveam dureri de stomac şi de cap şi stam atât de încordat în spatele fotoliului, încât genunchiul începuse să mă doară şi mai tare. În spatele pleoapelor închise îmi puteam vedea faţa, aşa cum o cunoşteam din oglinda miilor de ore de antrenament, cu desăvârşire imobilă, machiată cu...

Luis Miguel Rocha – Asasinul Papei

De Ovidiu Dima Recomandat de bookiseala.ro Luis Miguel Rocha continuă seria de thrillere despre viaţa ascunsă a Vaticanului. Tenacităţii sale de a dezvolta subiecte de acţiune din misterele Papilor, Random House i-a răspuns cu o ofertă de două milioane de dolari (1 mil. avans) pentru publicarea trilogiei, plus ale altor trei volume, cu o singură condiţie: să nu moară personajul principal Rose Montero. În Asasinul Papei, personajul principal parcă nu mai e aşa de principal. Asistă doar la o conspiraţie organizată de iezuiţi (acei preoţi sub conducerea numitului Papă Negru, de fapt superior general al Societăţii lui Iisus, fondată de Loyola, în 1534, ca o mişcare de susţinere a Vaticanului împotriva reformei lui Martin Luther). Dacă Sfântul Scaun nu ar ascunde atâtea mistere, cărţi de acest gen nu ar apărea. În cea de a treia carte, devenită serie, firul roşu porneşte de la descoperitorul manuscriselor de la Marea Moartă, Ben Isaac, care prin anii ’50 ar fi semnat un contract cu Papa de atunci privind menţinerea tainei. Acesta se reînoia după 25 de ani. În momentul în care se aştepta o nouă parafare, întreaga echipă de 6 descoperitori ai documentelor sunt urm[ri’i. Cinci sunt ucişi. O adevărată urmărire pestă ţări, mări şi continente doar pentru ca mai marii bisericii să pună mâna pe documente. CIA, ca de obicei în cărţile lui Rocha, intervine ca un arbitru, invocând apartenenţa Vaticanului la NATO: În ascunzătoarea lui Isaac s-ar fi aflat o Evanghelie a lui Iisus. De aici toată fuga după acesta. În final, după un şir lung de crime, Papa cel Negru nu reuşeşte să intre în posesia documentului, dovedindu-se că a primit nişte falsuri. În acest episod, Rose Montero află că testul de sarcină este pozitiv, dar în final acesta arătând semnalele unui cancer ovarian. Aşteşteptăm, episodul viitor.   De acelaşi autor Papa trebuie să moară Ultimul Papă Order Asasinul...

Liviu Vişan – Licenţioase

De Ovidiu Dima Cu un titlu nepotrivit cărţii, Licenţioase, ediţia a doua a acestui volum de versuri aduce în atenţie eterna discuţie despre actualitatea formulelor clasice ale poeziei. Pentru iubitorii de poeziei de altădată, în care rima devine esenţială precum membrele unui corp, iar nevoia simetriei – definitorie pentru reuşita poeziei, cartea poate fi o respiraţie de ozon. În schimb, pentru amatorii de poezie recentă, această carte poate părea în cel mai bun caz o culegere de exerciţii ale unui întârziat ghiduş şaizecist. Fără niciun dubiu, Liviu Vişan are ştiinţa construcţiei unui text poetic, poemele lui cele mai reuşite amintind de poeţi contemporani pentru care rima rămâne o mare şansă a poeziei: Şerban Foarţă, Octavian Soviany sau, în momentele de graţie, Mircea Dinescu: “Mie dor de visul nostru, domnişoară,/ cum ne răpune dureros de blând/ şi cum din cele câte ne-nconjoară/ doar el o să ne stăruie în gând” (Cântec de dor şi teamă). Mă simt uimit pe ţărm, ca getodacul care-a citit abia acum din triste, convins cum ca Ovidiu-i cogniacul băut în gări şi-n tren de navestiste …………………………………………….. Cap d epoet decapitat în bronz… -Şi câte elegii ai scris Bătrâne? -Onze!...