Aurora Liiceanu foloseşte din nou confesiunea drept pretext pentru a face psihologie. Când şi-a dat Rendez-vous cu lumea nu a urmărit să caute pacienţi, să vindece anumite suferinţe individuale, ci s-a axat pe o terapie literară pe un grup, compus din cititorii ei fideli.
Confesorul, adică specialistul, se concentrează asupra unor teme predilecte în societatea românească: asupra relaţiilor dintre sexe, a diferenţelor culturale şi preconceptiilor, evocând personaje care au rămas în memoria autoarei prin naturaleţea, creativitatea şi inteligenţa socială deosebită. Nu sunt omise nici schimbările care se petrec sub ochii noştri în educaţia copiilor, aranjamentele relaţiilor de cuplu sau viaţa publică.
Aurora Liiceanu este cel mai cunoscut şi mediatizat psiholog din România, doctor în psihologie, expert în antropologie şi psihologie socială.
Iată un fragment din Rendez-vous cu lumea, din capitolul intitulat: „În situaţii disperate te ajută un Îngeraş”:
„În presa comunistă se spuneau lucruri hidoase despre cei care participaseră la «Meditaţia Transcendentală». Se scriau în revista Pentru Patrie tot felul de grozăvenii despre cum se lupta împotriva duşmanilor poporului. Eu lucram deci la o bibliotecă. Aveam o ocupaţie cu un program fix, de opt ore, o viaţă cu rutină. Veneam acasă la ora cinci, ca orice funcţionar. Fiul meu habar n-avea ce fusese acest eveniment nenorocit şi nici nu doream să-i spun. Avea aproape opt ani. N-ar fi înţeles. Într-o zi, el mi-a telefonat la bibliotecă cu o voce gâfâită de panică, speriat cumplit, spunându-mi că a sunat cineva la uşă şi că el a întrebat cine este, dar nimeni n-a răspuns. Din nou, soneria a sunat şi el iar a întrebat şi iar nimeni n-a răspuns. I se păruse chiar că cineva a bătut în uşă. Dar nu era prea sigur. Apoi mi-a spus că cineva la şcoală i-a spus că prin Bucureşti circulă nişte oameni «transcendentali» – el nu ştia deloc de la mine acest termen – care beau sânge de copil în pahare şi că umblă după copii. Auzind spunându-mi aceste lucruri, eu am înţepenit la telefon. Nu ştiam ce să fac. Rămăsesem blocată gândind să-i spun că aşa ceva nu există, că aceşti transcendentali nu circulă prin oraş, că este totul o prostie, o nebunie. Dar timpul nu-mi permitea să-i explic aceste lucruri, că poate acel cineva va suna din nou şi că nu am cum să-i spun că cine suna nu era un transcendental care bea sânge de copil. În acelaşi timp, absolut pe altă direcţie a minţii mele speriate, se mişca insidios şi vehement gândul şi întrebarea: dar cine sunase? În acea vreme nu existau interfoane, deci oricine putea intra în blocul în care locuiam. La telefon mi-a spus foarte speriat că îi venise, chiar în timp ce-mi vorbea, ideea de a sări de la balcon, noi locuind la etajul trei.”
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply