La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria erau acceptate ca membre ale Uniunii Europene, ca rezultat al succesului transformărilor structurale adoptate de cele două ţări şi al îndeplinirii criteriilor de aderare la principiile modelului european.
Conform Tratatului de la Amsterdam, toate ţările care devin membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte ulterior euro ca monedă de circulaţie, după o perioadă mai mult sau mai puţin extinsă. Astfel că integrarea unei ţări în Uniunea Europeană atrage, în mod automat, integrarea acesteia în Uniunea Economică şi Monetară (UEM).
Ideea lucrării de faţă a apărut pe fondul pregătirilor avansate ale României pentru admiterea sa în stadiul superior de integrare – intrarea în Uniunea Economică şi Monetară. Procesul admiterii noilor candidaţi din est
în Uniunea Europeană şi, ulterior, în zona euro, a fost însoţit încă de la început de o serie de întrebări: Se va „eroda” oare piaţa internă unică odată cu intrarea ţărilor mai puţin dezvoltate în UE? Cum se poate realiza stabilitatea macroeconomică în ţările candidate înainte de integrarea în UE? Care sunt interdependenţele dintre convergenţa nominală şi convergenţa reală? Cum se pot reduce decalajele de dezvoltare între ţările din modelul european? Este strict necesară respectarea criteriilor de admitere în Uniunea Economică şi Monetară?
Despre Uniunea Economică şi Monetară s-au efectuat numeroase studii, pe diverse teme, economice sau politice, însă alegerea acestui subiect s-a bazat pe o abordare proprie: de-a lungul întregii lucrări, am încercat identificarea unor criterii de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a putea fi a admisă într-o uniune economică şi monetară şi, mai ales, pentru a avea beneficii nete în urma acestui proces.
Leave a Reply