Religia procesualistă este o religie a imanenţei, o religie naturalistă care nu propune racordarea fiinţei la un nivel ontologic superior ce i se face descoperit fiinţei umane prin revelaţie, ci stipulează doar cultivarea unei anumite armonii universale realizate în planul imanenţei şi către împlinirea căreia fiinţa umană are o tendinţă înnăscută. Întreaga teologie a lui Whitehead reprezintă o abordare ştiinţific-empirică asupra Universului, în care încearcă să îi facă loc şi lui Dumnezeu, ca factor explicativ pentru anumite fenomene naturale. Cosmologia ştiinţifică a jucat un rol regulator în raport cu teologia, pe baza acestei cosmologii decizându-se ce anume este menţinut din teologie şi ce trebuie eliminat. Supranaturalul, intervenţia sa în lume şi sensul supra-firesc oferit fiinţei umane au fost, bineînţeles, primele sacrificate în acest proces de ajustare a teologiei la ştiinţă.
În teologia lui Whitehead, religia este anterioară lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu este acela care legitimează religia, ci religia este aceea care îl descoperă pe Dumnezeu. Experienţa, intuiţia religioasă, reprezintă datul primar; cultivându-şi şi raţionalizând intuiţiile sale religioase, omul ajunge şi la Dumnezeu. Făcând din Dumnezeu un element natural, Whitehead a „dezvrăjit” lumea; în Universul procesualist nu se întâmpla nimic extraordinar. Dumnezeul lui Whitehead este cu totul lipsit de relevanţă soteriologică, întrucât nu oferă nicio „salvare”, niciun sens superior omului, ci doar menţine în funcţiune procesele naturale cărora le este supusă şi fiinţa umană.
Leave a Reply