Volumul al IV-lea din Istoria Românilor prezintă evoluţia societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIV-lea la sfârşitul secolului al XVI-lea.
În cadrul volumului sunt relevate trăsăturile comune ale istoriei româneşti şi ale celei universale, precum şi cele specifice, determinate de realităţile istorice distincte.
Sunt prezentate relaţiile strânse care s-au statornicit de-a lungul secolelor între poporul român şi minorităţile etnice, aşezate în spaţiul românesc în vremuri şi împrejurări diferite, insistându-se asupra aspectelor comune de dezvoltare istorică, a colaborării şi a influenţelor reciproce.
Sunt reliefate acele momente şi fenomene istorice româneşti care au impus Ţările Române pe planul vieţii politice şi culturale internaţionale, atenţie specială acordându-se epopeii marilor lupte din vremea lui Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul pentru apărarea fiinţei statale româneşti. Se subliniază însemnătatea acestor lupte pentru salvgardarea civilizaţiei europene.
Fenomenului cultural i s-a acordat un spaţiu însemnat şi a fost integrat procesului istoric general, slujind adesea ca argument în datarea şi evaluarea unor fenomene sau evenimente istorice. Capătă forţa evidenţei ideea că, deşi s-a dezvoltat în condiţii istorice vitrege, poporul român a creat o cultură originală, impresionantă prin vigoarea sa, cu o largă difuzare în spaţiul geografic înconjurător sau mai dezvoltat. Cultura românească este raportată la cea universală şi se relevă valorile culturale create de poporul român şi aportul său la tezaurul culturii universale.
Academia Română – Istoria Românilor. Vol III
Leave a Reply