Dacă astăzi scrierea ficţiunii este realizată de meşteşugari ai scrisului care creează după program zilnic, precum Richard Ford, laureat al Premiului Pulizer, ce spunea recent că o regulă de aur este să nu bei în timp ce te aşezi la masa de scris, marea literatură, mai ales în secolele trecute, s-a năşit prin lupanare.
Ar fi putut Jack London să creeze celebrele sale personaje dacă nu colinda cartierele rău famate de mic? Se ştie din biografia sa că prima oară s-a îmbătat la vârsta de şapte ani la nunta unui italian, prieten de familie. Încă de mic, a lucrat la o fabrică de îmbuteliere. De aici „dragul de sticlă” care nu l-a părăsit până la moarte. Clienţii poveştilor sale au fost racolaţi din crâşme. Dacă nu i-ar fi fost alcoolul, „pavăză şi scut”, am mai fi avut noi povestea lui Martin Eden, und însuşi autorul rememorează escapada sa bahică, când ca pescuitor de stridii, beat fiind, a căzut în apă şi doar mintea de pe urmă şi frigul l-au mai condus spre liman.
„Cât eram treaz, mă gândeam doar la băutură. Nici nu puteam să aştept să-mi termin porţia zilnică de scris de o mie de cuvinte. În prima fază, începeam să beau când ajungeam la 500. După aceea, mă puneam să beau înainte de a mă apuca de scris,” avea să amintească scriitorul.
Marele romancier şi poet californian Charles Bukovski a debutat cu romanul: Băutura este un lucru sentimental. În Femei, autorul descrie cam aţa o scenă de romantism: „când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”.
Tot american, F. Scott Fitgerald, avea să afirme că „mai întâi tu simţi nevoia să bei, după aceea băutura mai cere băutură, iar în final alcoolul te cere pe tine.”
„Un om inteligent trebuie din când în când să se îmbete pentru a se simţi bine în propria societate”, afirma Ernest Hamingway cunoscut consumator de trabuc şi alcool.
Nici scriitorii români nu au scăpat de patima băuturii. Ajuns la Paris, Emil Cioran mărturisea că „nu mai avea verva „copleşitorului plictis de a bea cu oricine, dobândit din Transilvania,” dar şi că şi-a scris toate cărţile îndopându-se cu stimulente, cafea şi tutun. „De când îmi sunt interzise, “producţia” mea a căzut la pamânt”, recunoştea în perioada de abstinenţă. Dacă la Nichita Stănescu se ştia apetitul său şi verva dată de Bachus, mai puţini ştiu că Marin Preda rădea două sticle de whisky pe zi. Odată ajunsă în puşcărie la Victor Petrini, Matilda nu avea cu ce deschide sticla de şampanie. Este memorabilă reacţia intelectualului din Cel mai iubit dintre pământeni: „cu p…a”
Dacă Radu Anton Roman nu ar fi îndrăgit atât de mult mâncarea şi băutura ar mai fi apărut astfel de capodopere ca
Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti?
Scepticii ar putea spune că excesele i-au adus sfârşitul la o vârstă în care de abia se maturizase. Greşit. Prea plinul l-a făcut un personaj de legendă. Puţini ştiu că Adrian Sârbu, patronul Pro TV, l-a obligat prin contract să nu slăbească.
Acest post nu este o postfaţă pentru Prima mea beţie, o carte slabă apărută la Editura Art. Niciunul dintre păreriştii din antologie nu are faimă de consumator fruntaş. E ca şi cum l-am pune pe Ion Iliescu să vorbească despre religie şi pe Traian Băsescu despre viaţa de familie.
Doar poemul Alcool, al lui Ion Mureşan, şi cartea cu acelaşi titlu pot recomanda strânsa comuniune dintre artist şi îngeraşii de pahar.
Nu mai faceti reclama la alcool. Vreti sa decimati populatia.