Radu Aldulescu: „ICR-ul e al familiei din care eu nu fac parte”

Interviu cu Radu Aldulescu, singurul scriitor român care trăieşte doar din scris. – Ce este scrisul pentru un autor profesionist? – Scrisul nu e o profesie, nu e o meserie, o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea. – Când ţi-ai dat seama că vei fi scriitor? – De mic copil. M-am născut într-o casă cu multe cărţi. Părinţii mei aveau valenţe literare.  Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. – Ce cărţi citeai de mic? – Citeam Tolstoi. Îmi aduc aminte de o carte…. La şase ani apar într-o poză, picior peste picior, cu un volum de-a lui Tolstoi în mâină, Povestiri alese. Din acele povestiri în versuri, îmi aduc aminte, de un vers embelmatic pentru mine, care suna în felul acesta: „Plecat-a Prostăveanu în Rusia să se plimbe, să vadă ce-i pe lume şi să se minuneze… ” Probabil că de atunci am avut tendinţa asta de a mă minuna şi a scrie. – Când ai publicat prima oară? – De foarte mic. Activam în cenaclul lui Tudor Opriş, Săgetătorul. Aveam 16 ani.  Am publicat într-o antologie a acestuia. După vreo patru zeci de ani l-am regăsit pe Opriş neschimbat. În 1973 am publicat în Amfiteatru. – A fost greu? – Nu. Citeam de două, trei  ori în Cenaclu şi eram publicat. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri. Am avut tot felul de îndeletniciri care nu aveau legături cu scrisul. Oricum nu puteam publica. – De ce? – Pentru că ce scriam eu era nepublicabil. – Care a fost cartea ta de debut? –   Sonata pentru acordeon pe care am depus-o în 1988 la Albatros. A stat doi ani în editură până în 1990, pe timpul lui Ceauşescu şi încă trei ani pe...

Radu Aldulescu, un scriitor de forţă

Radu Aldulescu nu este un cronicar al frumosului, doar un templier al unei cavalerii inexistente de scriitori care din urât şi gregaritate nasc opere de valoare. De aceea, nu-l vezi niciodată la cravată. Nu descalecă din vreun Volvo, nu are pretenţii culturnicilor de azi, face literatură. Nu se joacă. Acum ne propune o nouă temă de reflecţie prin Ana Maria şi îngerii.  A şaptea carte dintr-o colecţie de autor de excepţie. Când îi citeşti volumele zici că e un maniac al mahalalelor, că este un noctambul care colindă azilele de nebuni şi că stă la băut cu tot felul de aurolaci. Nici vorbă. Un tip modest care în ciuda vârstei de aproape 55 de ani, e un tip normal care nu epatează, nu face caz de celebritatea pe care o are, de publicul său fidel. E o plăcere să-i citeşti cartea vieţii aşa cum o spune el, altfel decât în cărţile sale. Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat cu romanul Sonata pentru acordeon, la Editura Albatros, de abia în anul 1993, la aproape 40 de ani. A cucerit imediat Premiul Uniunii Scriitorilor din România., Ulterior a publicat Amantul colivăresei la Nemira, în 1996, republicat în 2006 de Cartea românească. Îngerul încălecat i-a apărut la Editura Phoenix, 1997. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare a apărut prima oară la Nemira, în 1997. Recent a fost reeditat de Cartea românească. Proorocii Ierusalimului au apărut prima oară la Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004. Mirii nemuririi, direct la Cartea românească, unde din 2006 devine autor consacrat. A scris şi scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie) care a obţinut Marele Premiu al Juriului de la Veneţia....

Radu Aldulescu – Sonata pentru acordeon

Sonata pentru acordeon este un antitratat muzical. E o carte despre mahala, despre autodistrugătorul sistem comunist, cu vieţi pierdute la margini de gunoaie. Radu Aldulescu nu este un scriitor de boemă, nici un privilegiat. Din contră, în timp ce mulţi dintre cei mai iubiţii pămâneni trăgeau chefuri în Palatul de la Mogoşoaia, el muncea pe şantierele Casei Poporului. Profunzimea scrierilor se inspiră dintr-o lume reală, pe care el a trăit-o, a simţit-o, a consumat-o. Mulţi îl compară cu Eugen Barbu. Fals. Scriitorul care nu s-a bucurat de bună-dimineţile ceauşiste e mult mai profund, mai epic, mai carnal. Fireşte că Sonata… nu a putut fi pusă pe partitura redacţională în anii comunismului. De abia în 1993, romanul de sertar a fost publicat şi rapid a cucerit premiul USR. Este o sagă sumbră, mirositoare şi totodată grotescă a unei familii de proletari din ultimul deceniu ceauşist. Domnu’ Gică e un cizmar care îşi ţine familia din munca lui. În tinereţe era căutat de actriţe şi cântăreţe cărora le-a măsurat mângâietor picioruşele. Acum mai scapă şi la băi, în excursii erotice şi bahice, de unde se întoarce fără un sfanţ, cu o dorinţă aprigă de reabilitare. Ciocioana, tovarăşa lui de viaţă, este înţelegătoare. Nu există, propriu-zis, o intrigă a romanului, ci doar o împletitură de mici istorii pe fundalul curgerii miloase, netulburate a vietii. O atmosferă apăsătoare, de bâlci al deşertăciunilor, de sfârşit de veac, într-un Bucureşti al disperărilor. „Reper al prozei anilor ‘90, Sonata pentru acordeon este, de fapt, adevăratul roman (lumpen-) proletar al deceniului nouă, actul de naştere al unui prozator excepţional, de cursă lungă. Reeditarea sa “ binevenită “ invită la reevaluări, relectură şi reflecţie”, scrie Paul Cernat în România literară. De acelaşi autor Ana Maria şi...