Sonata pentru acordeon este un antitratat muzical. E o carte despre mahala, despre autodistrugătorul sistem comunist, cu vieţi pierdute la margini de gunoaie. Radu Aldulescu nu este un scriitor de boemă, nici un privilegiat. Din contră, în timp ce mulţi dintre cei mai iubiţii pămâneni trăgeau chefuri în Palatul de la Mogoşoaia, el muncea pe şantierele Casei Poporului. Profunzimea scrierilor se inspiră dintr-o lume reală, pe care el a trăit-o, a simţit-o, a consumat-o. Mulţi îl compară cu Eugen Barbu. Fals. Scriitorul care nu s-a bucurat de bună-dimineţile ceauşiste e mult mai profund, mai epic, mai carnal. Fireşte că Sonata… nu a putut fi pusă pe partitura redacţională în anii comunismului. De abia în 1993, romanul de sertar a fost publicat şi rapid a cucerit premiul USR. Este o sagă sumbră, mirositoare şi totodată grotescă a unei familii de proletari din ultimul deceniu ceauşist.
Domnu’ Gică e un cizmar care îşi ţine familia din munca lui. În tinereţe era căutat de actriţe şi cântăreţe cărora le-a măsurat mângâietor picioruşele. Acum mai scapă şi la băi, în excursii erotice şi bahice, de unde se întoarce fără un sfanţ, cu o dorinţă aprigă de reabilitare. Ciocioana, tovarăşa lui de viaţă, este înţelegătoare. Nu există, propriu-zis, o intrigă a romanului, ci doar o împletitură de mici istorii pe fundalul curgerii miloase, netulburate a vietii. O atmosferă apăsătoare, de bâlci al deşertăciunilor, de sfârşit de veac, într-un Bucureşti al disperărilor.
„Reper al prozei anilor ‘90, Sonata pentru acordeon este, de fapt, adevăratul roman (lumpen-) proletar al deceniului nouă, actul de naştere al unui prozator excepţional, de cursă lungă. Reeditarea sa “ binevenită “ invită la reevaluări, relectură şi reflecţie”, scrie Paul Cernat în România literară.
De acelaşi autor
Leave a Reply