Nicolae Breban – Orfeu în infern

„Orfeu în infern reuneşte cinci nuvele care vor să readucă în discuţia criticii şi în atenţia lectorilor romani genul nuvelistic – specie a prozei care a dat literaturii mari creatori, de la C. Negruzzi la Caragiale sau Ştefan Bănulescu. Specie din păcate neglijată azi la noi (ca şi în Franţa sau Germania!) de scriitori si editori, romanul – adesea un fals roman! – ocupind vitrinele şi etajerele. De acelaşi autor Animale bolnave Riscul la cultură Sensul vieţii. Memorii 1 Sensul vieţii. Memorii 2 Sensul vieţii. Memorii 3 Sensul vieţii. Memorii 4 Îngerul de...

Christian Haller-Vremuri mai bune

Christian Haller este autorul Muzicii înghiţite, „un roman însolit despre Bucureştiul de altădată”. Cu Vremurile mai bune, scriitorul elveţian continuă saga familiei sale, de data aceasta în decorul spectaculos al munţilor Jura, dar România interbelică ramâne un reper constant al unui trecut colorat în nuanţele palide ale nostalgiei. „Impresionantă, strălucitoare şi densa, proza lui Christian Haller aminteşte de povestirea realistă de la sfârşitul secolului XIX. Reflexiv mai presus de orice, Haller ne aduce în faţa ochilor scene şi personaje dintr-un univers asfinţit.” (Neue Zurcher...

Oberon Zell Ravenheart – Manual de iniţiere în vrăjitorie

Când Harry Potter s-a urcat în Expresul de Hogwarts, ţi-ai zis în ciudă că ar fi trebuit saăte afli în locul lui. Acum ştii că nu e doar o poveste. Vrăjitoria se învaţă după manual şi oricine poate deveni vrăjitor, chiar şi tu. Ţii în mâini propria Academie de Magie, un grimoar special creat de un maestru al ştiinţelor oculte, din care vei afla cum să-ţi faci un altar şi cum să-ţi croieşti mantia, care sunt ierburile de leac şi corespondentele între elementele naturii, ce incantaţii să rosteşti pentru a te îmbogăţi şi ce fază a lunii îţi aduce iubirea aproape. O carte inspirată de învăţăminte străvechi şi adevăruri sacre, la care până acum doar ai...

Filip Florian – Zilele regelui

De 10 Mai gândurile se îndreaptă întotdeauna spre regalitate, spre acea “legătură a unui neam cu Dumnezeu”. “Când unui popor i se ia regele, această legatură dispare,” spunea Liiceanu. E bine ca măcar o dată pe an să ne amintim de ce am avut şi ce am pierdut.Filip Florian în cartea “Zilele regelui” aduce prin scriitură un elogiu Monarhiei. Printr-un pitoresc al frazei şi o peisagistică multicoloră, cu o scriitură minuţios cizelată şi o fină ironie contemplativă, scriitorul ne trage direct în epoca “vremii în care râului Dâmboviţa i se pregăteau pe alte coli şi sub alte peniţe curgerea printr-o nouă albie, ca să nu mai inunde mahalalele.” Erau anii de început ai domniei lui Carol 1, cel care avea să pună temelie statului naţional modern. Din respect pentru statura cavalerului prusac ajuns pe tronul principatelor, autorul construieşte din dentistul său Joseph Strauss un personaj pitoresc. Dacă la înştiinţarea că-l va însoţi pe bunul său prieten, Carol, într-o călătorie, credea el, spre colonii, nu ştia unde e Bucureşciul, avea să-l descopere în voluptata sa, dar şi în înfundăturile nesfârşite, care urmau să fie reparate de eroul-civilizator. Povestea dinţarului cu pisic începe într-un bordel german şi se termină la Încoronarea regelui. Preţiozitatea stilului, scriitura frumoasă, miezoasă, plină de saft, îi dă valoare şi suplineşte lipsa firului epic. Pentru cei care se aşteaptă la tensiune, la conflict, nu vor găsi în cartea lui Filip Florian decât o melodramă cu cheie. Nu înţeleg ce căuta motanul Siegfried şi epistolarul său în şadoul cu erzaţ. Nu prea i-a ieşit autorului partea de SF din scriitura cu ghiare pe postavul scaunelor. Probabil a urmărit impresionarea iubitoarelor de feline. Herr Strauss se obişnuieşte – în cartea lui Florian – cu partitura locului, cu jocul paralelor şi al copeicilor. Avea să creadă că în principate “s-a pierdut noima banilor, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune,...

Alexandru Vakulovski – Bong

În noul roman al lui Alexandru Vakulovski se ţese o lume dezăbuzată, în care speranţele mor înainte de a se naşte, o lume în care dragostea pentru o altfel de „Lolita” e ucisă, lent, de neputinţă, iar prieteniile se leagă tot în jurul neputinţei. Aşa cum ne-a obişnuit, Vakulovski vorbeşte despre un anume fel de ratare, în starea ei pură, o ratare pentru care nu personajele sunt vinovate, ci lumea din jurul lor. Şi aici, ca şi în volumele precedente, naratorul e conştient de propria-i distrugere, dar incapabil de a i se împotrivi. De acelaşi autor 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia...