De Marius Ghilezan Dacă Intrusul lui Marin Preda este un roman al neadaptării la comunism, Rădăcina de bucsau a lui Ovidiu Nimigean este cel al ratărilor în tranziţie. Cu o căsnicie destrămată şi o mamă bolnavă, Liviu, antieroul, descoperă efectul de tunel al zădărniciei într-o lume complexă, plină de complexaţi şi de veleitari. Plecat să-şi îngrijească mama de la ţară, autorul descrie cu mult talent literar drumul tragicului spre efemer, pe cel puţin două planuri. Unul al curăţirii de sine – prin sacrificiu – şi al doilea al regăsirii esenţelor tari din spaţiul devenirii. Volumul de aproape cinci sute de pagini nu este un simplu elogiu adus mamei care „parcă prezidează o lume de spectre” sau vreo tălmăcire a disgraţiei suferinţei prin graţia unei împăcări de sine. E un roman complex, scris într-o criptostilistică a descompunerii care portretizează exemplar o lume a pierzaniei. Până şi titlul e înadins ales. Unii zic plantei ornamentale buxus, alţii bănuț, bănuței, merișor, pospang. Nimigean a ales un regionalism: bucsau. În subtext, am prins detaşarea unui supravieţuitor care nu şi-a negociat principiile, nu a abdicat de la crezul său, fiind mai presus decât lumea bicisnică ejaculată din comunism (ca să folosim un termen vanghelist). Dialogurile dintre Liviu şi prietenii săi arată profunzimea unei lumi drepte care, în ciuda nevoilor de zi cu zi, nu s-a predat. Nevrozele personajelor sunt şi ale noastre. Decepţiile le împărtăşim. Şi Liviu, ca şi noi, are aceleaşi întrebări retorice. Prietenii lui nu au colaborat cu Securitatea (aici trimiterea e clară n.a.) Personajul principal către Artemiu, zis Popul: „dacă acceptai să colaborezi cu ei, acuma ai fi ori milionar, ori pe undeva prin diplomaţie, ăştia au avut grijă de ai lor”. „Ce caută Manolescu la UNESCO, ce a înlesnit, la vârsta grădiniţei, cariera spectaculoasă a lui Mihai Răzvan Ungureanu?” A fost şi el ca şi noi în Piaţa Universităţii? Mirările...
