Dacă Nicolae Manolescu era mai tranşant în primăvara anului trecut, spunând că blogurile nu sunt literatură, Andrei Pleşu este mai nuanţat: “Foarte mulţi (dintre n.a.) scriitorii pe internet par animaţi de o nevoie aproape candidă de a fi inteligenţi. Mai inteligenţi decât ceilalţi internauţi, mai inteligenţi decât guvernanţii şi decât opoziţia, mai inteligenţi decât autorul articolului la care se referă. Toţi visează să se califice într-o competiţie de umbre, ca „băieţi deştepţi”. Foarte deştepţi. Cei mai deştepţi, mai spirituali, mai şmecheri. Sigur că toată lumea care se manifestă public are, în adânc, orgoliul de a impresiona prin anvergură intelectuală şi haz subţire. Dar cei care o fac la lumina zilei, „în direct”, au, măcar, îndrăzneala (uneori paranoică) de a risca.“ Minim-moralistul se referă mai mult la anonimi. Şi câtă energie şi patos s-a mai pus pentru aflarea identiţăţii „teroristei”, care s-a săturat să mai comenteze pe blog, din cauza principialiştilor de condiţie… Dacă dogmaticii canonului literar românesc ar face o analiză obiectivă a spaţiului virtual românesc, ar înţelege şi ei că actul literar nu este numai acea acţiune validată lângă vreun şemineu – fie chiar de la Păltiniş – şi tipărită pe vreun instrument produs de Gutenberg, ci şi acela care se multiplică şi pe noile instrumente de comunicare. Cu ce e mai prejos e-reader-ul decât suportul de hârtie? De multe ori, tirajele cărţilor nu depăşesc câteva sute de exemplare, iar a post-urilor on-line câteva mii. Ce instanţă hotărăşte ce e literar şi ce nu e? În nici într-un caz şcoala românească încremenită în proiect. La aflarea nominalizării Hertei Müller pentru Nobelul literaturii am răsuflat uşuraţi. Convulsiile, spasmele şi trăirile literaţilor români, care se dădeau de ceasul morţii de grija dobândirii vreunui Nobel pentru scriitorii de la noi, se suspendă, din fericire, o perioadă. Securitatea i-a dat Nobelul Hertei, cum bine zicea Mihail Gălăţeanu. S-a împlinit, oarecum, vrerea, chiar...
