Radu Aldulescu, un scriitor de forţă

Radu Aldulescu nu este un cronicar al frumosului, doar un templier al unei cavalerii inexistente de scriitori care din urât şi gregaritate nasc opere de valoare. De aceea, nu-l vezi niciodată la cravată. Nu descalecă din vreun Volvo, nu are pretenţii culturnicilor de azi, face literatură. Nu se joacă. Acum ne propune o nouă temă de reflecţie prin Ana Maria şi îngerii.  A şaptea carte dintr-o colecţie de autor de excepţie. Când îi citeşti volumele zici că e un maniac al mahalalelor, că este un noctambul care colindă azilele de nebuni şi că stă la băut cu tot felul de aurolaci. Nici vorbă. Un tip modest care în ciuda vârstei de aproape 55 de ani, e un tip normal care nu epatează, nu face caz de celebritatea pe care o are, de publicul său fidel. E o plăcere să-i citeşti cartea vieţii aşa cum o spune el, altfel decât în cărţile sale. Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat cu romanul Sonata pentru acordeon, la Editura Albatros, de abia în anul 1993, la aproape 40 de ani. A cucerit imediat Premiul Uniunii Scriitorilor din România., Ulterior a publicat Amantul colivăresei la Nemira, în 1996, republicat în 2006 de Cartea românească. Îngerul încălecat i-a apărut la Editura Phoenix, 1997. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare a apărut prima oară la Nemira, în 1997. Recent a fost reeditat de Cartea românească. Proorocii Ierusalimului au apărut prima oară la Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004. Mirii nemuririi, direct la Cartea românească, unde din 2006 devine autor consacrat. A scris şi scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie) care a obţinut Marele Premiu al Juriului de la Veneţia....

Radu Aldulescu – Mirii nemuririi

Premiul Ion Creangă oferit de Academia Româna pe 2006. Daca ar exista un premiu naţional pentru artiştii care îşi fac operă din lumea decadentă, a borfaşilor, infractorilor şi a marginalizaţilor sociali, Radu Aldulescu ar fi candidat solist. „Radu Aldulescu este, cu siguranţă, unul dintre prozatorii cei mai importanţi care au apărut după 1990. el este, mai bine spus, un produs al tranziţiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola. Începând cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivăresei (1996), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) şi Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil întru totul distinct de al colegilor de breaslă, situat într-un raport de fidelitatea faţă de limbajul pitoresc al străzii şi, în aceeaşi măsură, o lume aparte, „mizerabilistă”, după cum s-a tot spus, plasată undeva către subsolurile României postdecembriste. Ultimul roman semnat de acest important scriitor nu dezminte succintele etichetări de mai sus, deşi ar trebui să le nuanţeze în mod hotărât. Ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numeroşii comentatori de până acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc în discuţie şi palierul metafizic al ficţiunii veriste, naturaliste ca metodă, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o în proza ultimelor două decenii. (…) Ei bine, nici nu deschizi bine cartea şi pricepi că atât Mirela, cât şi Rafael, personajele principale ale acestui eşec unanim, „mirii nemuririi”, cei care încearcă să-şi afle liman tocmai în înnobilarea suferinţei, sunt adevăraţi arhangheli ai mizeriei, sfinţi martirizaţi permanent, faţă de care atitudinea auctorială este una pe cât de pioasă, pe atât de neconvenţională, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia înaltă, spirituală a suferinţei autentice de latura sa grotescă, de a da în vileag plăgile supurânde ale unor vieţi situate la limita de jos. Rafael se...