Premiul Ion Creangă oferit de Academia Româna pe 2006.
Daca ar exista un premiu naţional pentru artiştii care îşi fac operă din lumea decadentă, a borfaşilor, infractorilor şi a marginalizaţilor sociali, Radu Aldulescu ar fi candidat solist.
„Radu Aldulescu este, cu siguranţă, unul dintre prozatorii cei mai importanţi care au apărut după 1990. el este, mai bine spus, un produs al tranziţiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola. Începând cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivăresei (1996), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) şi Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil întru totul distinct de al colegilor de breaslă, situat într-un raport de fidelitatea faţă de limbajul pitoresc al străzii şi, în aceeaşi măsură, o lume aparte, „mizerabilistă”, după cum s-a tot spus, plasată undeva către subsolurile României postdecembriste.
Ultimul roman semnat de acest important scriitor nu dezminte succintele etichetări de mai sus, deşi ar trebui să le nuanţeze în mod hotărât. Ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numeroşii comentatori de până acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc în discuţie şi palierul metafizic al ficţiunii veriste, naturaliste ca metodă, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o în proza ultimelor două decenii. (…)
Ei bine, nici nu deschizi bine cartea şi pricepi că atât Mirela, cât şi Rafael, personajele principale ale acestui eşec unanim, „mirii nemuririi”, cei care încearcă să-şi afle liman tocmai în înnobilarea suferinţei, sunt adevăraţi arhangheli ai mizeriei, sfinţi martirizaţi permanent, faţă de care atitudinea auctorială este una pe cât de pioasă, pe atât de neconvenţională, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia înaltă, spirituală a suferinţei autentice de latura sa grotescă, de a da în vileag plăgile supurânde ale unor vieţi situate la limita de jos.
Rafael se simte un prizonier pe viaţă al coşmarului copilăriei, dar este surprins adesea „aşteptând copiii să vină la el”. Acelaşi are obiceiul de a ţine interminabile predici, dintre care unele nu sunt deloc lipsite de adâncimea lor; există ceva mesianic în atitudinea acestui vagabond tragic, care-şi înţelege condiţia, dar are şi orgoliul de a îşi duce crucea până la capăt. „Împărăţia nemuririi e departe; pentru ei, da, că el e asigurat de viaţa veşnică şi n-ar mai avea la ce să-l frământe soarta lor. În definitiv, fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi”. Iată unul din săracii lumii care face din statutul său o monedă poate calpă, dar verosimilă, care să îi asigure accesul la cele sfinte. Cu alura sa de Raskolnicov, de preot păcătos, cum îl percepe şi Mărgărit, cel fascinat de el, Rafael exprimă însă şi mari adevăruri, de coloratură dostoievskiană, din care nu face însă decât un arsenal tocmai bun pentru a-şi susţine martiriul pauperităţii: „Crucea-i în om şi-i chiar omul şi orice ar povesti omul despre el însuşi nu se compară şi nu poate întrece greutatea crucii”.
Pe scurt, Mirii nemuririi ridică la rang de victime ale răutăţii lumii acest tip de indivizi care se complac, nu fără orgoliu, în condiţia lor, chiar dacă au răbufniri de onoare (Rafael îl înfruntă pe zbirul cartierului, riscând mult mai mult decât ar putea duce, Mirela decide să mai nască un copil, chiar dacă ştie perfect că nu va avea cu ce să îl crească, chiar dacă îl va vinde şi va risipi banii respectivi etc.). Una peste alta, avem de a face cu unul dintre romanele cele mai bune ale anului 2006, care ar putea juca rolul unei răspântii în opera lui Radu Aldulescu”, scrie Bogdan Creţu sub Pana mea.
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply