De Marius Ghilezan Ghidul dada pentru postumani nu e un simplă barcă prin torentul diluvionar ticluit de un român în Café de la Terasse din Zürich, instituţie de pierdut vremea, încă din 1916, când dintr-un plictis al istoriei, Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului. Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare. Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Totul curge în scris ca la cabaret. E o concordie în dezordine de nedescris. Când apar mugurii naţionalismului, pârgul explodează. Unii din ceata de beţivi, petrecăreţi sau visători se consideră nedretăţiţi la masa succesorală a patrimoniului. Nici nu se lansează bine proclamaţia către lume, că unii se şi revendică drept titulari ai numelui mişcării. Ce nu spune făţiş Codrescu, dar sugerează, e provenienţa cuvântului. Originea e neclară. Cercetători ai avangardei susţin că la o masă s-a înfipt un cuţit într-un dicţionar german şi primul cuvânt ieşit din vârf a fost Dada. Alţii, că ar fi de origine română. Codrescu pune o lumină asupra culturii din România. Peisajul intelectual de la noi, la începutul mileniului trecut, „datorită coexistenţei tuturor ideilor pe jumătate demolate de alte idei, era asemănător ruinelor din Piranesi, din care a răsărit ceva ce nici cea mai vizionară avangardă pariziană nu anticipase, dadaismul”, aşa notează Codrescu. Deşi scrie de aproape patru decenii numai în engleză, traducătorul său loial Ioana Avădani, făcându-i un come back de nici nu se simte rătăcirea prin limba lui Shakespeare, mai aduce o ofrandă ţării sale de origine. Andrei Codrescu a plecat demult. Şi bine a...
