rss feed
articole |
comentarii
„Regăseşti la Matei Vişniec forţa imagistică, în concentrări dense de alegorie şi simbol, amplă arcatura parabolică, acuitatea senzorială, lexicul bogat – dar în expresii eliptice – vehementă stilistică, precizia şi fineţea detaliilor şi intelectualizarea emoţiei, care sunt caracteristici ale celui mai bun teatru postbelic.“ (Valentin Silvestru)
De acelaşi autor
Volumului Nuferii mor în cadă i s-a acordat Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România în anul 2007.
Nu aştept pământul/ să spună că nu mă vrea/ să spună că nu mă vrea,/ că-i plin de mine,/ aştept să cadă noaptea,/ pe întuneric, să-i adâncesc mâna în gatlej/ cum îmi plăcea în copilărie/ căutând epavele şi peştii,/ iar puilor să le dau pâine cu gem şi ceai/ sau lapte cu orez./
Premiul pentru Poezie la concursul de debut al editurii Cartea Românească – 2007!
„Mă simt atras de propoziţiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sunt colorate şi misterioase. Fac un fel de poveşti, din care însă păstrează numai carcasa. O poezie pentru oameni deştepţi, interesaţi nu atât de naraţiune şi de imagini în sine, cât mai mult de felul în care creierul operează cu naraţiuni şi imagini. Mult timp după ce-ai citit Blank, ţi se întâmplă să te trezeşti gândindu-te la beculeţul verde al unui calculator care a fost uitat deschis într-unul din texte. Şi nu e numai asta, zice şi lucruri foarte simpatice, cu accentul ăla al lui ardelenesc. Ar trebui să-l auziti: 2 unguroaice micuţe la masa cealaltă. Faţa lor delicată. Ce spun în maghiară? Şi dacă îl citiţi cu atenţie, o să-l şi auziţi. Şi pe micuţele unguroaice.” (Dan Sociu)
Educaţie târzie este un roman despre libertatea de a iubi, într-o societate nouă, cuprinsă de febra schimbării. Alexandru Şerban, un bărbat matur din elita bucureşteană, intelectual rafinat, specialist în Baroc, se îndrăgosteşte de Cora în zilele fierbinţi din 1990 ale Pieţei Universităţii. Tânără, frumoasă, fragilă, femeia din Cartierul Depărtat îl seduce şi îl acaparează prin prospeţimea şi temperamentul ei. Prins în vârtejul unei vieţi noi, savantul îşi uită trecutul şi pătrunde într-o lume necunoscută, fascinantă, periculoasă.
De acelaş autor
Viaţa la coadă. O coadă la tacâmuri de pui. O coadă fabuloasă, care înfăşoara oraşul de mai multe ori şi va dura 12 luni, timp în care Ionuţ, un vajnic pionier, îi va cunoaşte pe cei care îi vor fi vecini întregul an, câteva personaje pitoreşti care discută despre copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cârnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere. O coadă care sfidează orele, zilele, săptămânile, anotimpurile şi totuşi… aici oamenii îşi povestesc viaţa, îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc şi, pur şi simplu, mor.
O scriitură limpede, neresentimentară – suntem în „Epoca de Aur” –, tristă, dar plină de umor.
Un roman a cărui forţă magică te face să izbucneşti în hohote de râs sau de plâns şi te lasă năucit pe muchia dintre cele două stări.
„Descopar în volumul Casa teslarului un poet eliberat de vechile crispări şi bovarisme stilistice, pe cât de firesc instalat în maturitate, pe atât de copilărit (în sensul arghezian – şi, în ultima instanţă, cristic – al cuvântului), la care până şi stângăciile dau bine, având ceva de icoana pe sticlă. Pintea îşi asumă, cu o smerenie vivace şi ghiduşă, faţetele umanităţii proprii, „toate ale sale”, rămînând în acelaşi timp – şi numai astfel! – într-un dialog neconvenţional cu Dumnezeu. Poezia sa, de o colocvialitate în care se rătăcesc ecouri de amvon, reuşeşte performanţa de a fi totodată transparentă şi ermetică, simplă, delicată, fragilă, preaomenească, dar şi fastuos bizantină şi ortodoxă, departe însă de ipocrizia nesuferită a falselor evlavii. În vremuri sărace şi într-un context poetic uniformizat de câteva trenduri şi ticuri, parcă îmi era dor de o poezie precum cea a lui Ioan Pintea.” (Ovidiu Nimigean)
Într-un oraş imaginar, Christiana, un amfitrion misterios a strâns laolaltă oameni de tot felul − un scriitor, un sportiv, un călugăr, un profesor, un doctor, un ofiţer în rezervă, funcţionari pensionaţi, foşti securişti, victime şi călăi, inocenţi şi perverşi, desfrânaţi şi asceţi − pentru a-i supune unui experiment, într-un moment în care, obosiţi, plictisiţi, debusolaţi, aceştia nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Scoşi din mediul lor obişnuit, smulşi din rutină şi frământările zilnice, se trezesc într-un loc mai mult decât ciudat, unde amfitrionul mefistofelic îi obligă să-şi deruleze la nesfârşit amintirile. Iar locul cu pricina devine treptat-treptat un infern… Din care personajele, mai ales halucina(n)tul Tom Kastelka, încearcă să se elibereze prin fabulaţie.
Omul negru se instalează confortabil pe desktopul lui Emil Aderca, un computerist al timpului nostru. Trăind în lumea lui virtuală, într-o recluziune autoimpusă, pe jumătate alienat, tânărul este inculpat într-o crimă obscură. La închisoare, în lumea reală, în aşteptarea verdictului, Omul negru preia controlul.
Tudor Creţu a scris o poveste despre al doilea eu, care întotdeauna reuşeşte să se elibereze.
„Da, într-adevăr, materia din care frumuseţea ia naştere este una coruptă şi decăzută, însă, precum în acel tablou al lui Goya în care o căpşună de o roşeaţă senzuală şi senzaţională ia naştere din intestinele cadavrului putrefact, frumuseţea nu e contaminată de materia în care se manifestă. Etica e posibilă pentru ca exista estetica. Frumosul literar e la el acasă în textele «rele» ale lui Manasia.” (Radu Vâncu)
Ce poate face o femeie care se teme să nu îl piardă pe bărbatul iubit? Cum să se apere de „orchestra” de trupuri ademenitoare care cântă de jur împrejur? Dar ce va face când, scăldată în divina lumină a dragostei, sub acest neaşteptat uriaş reflector, va auzi cîntând nu împrejur, ci în ea însăşi o întreagă orchestră, pe o mie de voci? Carei voci i se va supune?
Sebastian Reichmann, „contele Sebastian”, cum îl numea prietenul său Gellu Naum, a debutat în anul 1969, sub auspiciile contestării venite din partea cotidienelor de partid şi de stat, dar şi a unei critici elogioase. A doua carte i-a fost topită. A emigrat în Franţa şi, în scurt timp, a devenit poet de limbă franceză. Mocheta lui Klimt este primul volum scris în limba română, după mai bine de treizeci de ani. CD-ul cu vocea poetului transmite emoţia reântoarcerii poemelor la limba maternă.
Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care
