Bogdan Suceavă – Miruna, o poveste

Bogdan Suceavă, în noua sa carte  „Miruna, o poveste„, dă în mintea copiiilor, într-un sens bun al expresiei. Coboară cu  lejeritate de povestitor veritabil  pe Valea Rea, împreună cu sora sa Miruna, acolo unde bunicul său locuia parcă din alt timp şi alt spaţiu. Încă de la început, percepţia naratorului despre Bunul său îi personalizează trăirea: „pantalonii săi albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream întotdeauna”. Copiii descoperă în Niculae Berca un povestaş veritabil. Sunt fermecaţi de Andreiaş Gozman, un vârcolac, de fapt un cioban care se transformă în lup, apoi „puşcat” de vânători, de fântânarul care însoţeşte visele de coborâre în adâncuri, de prinderea bandei lui Oarţă, de baciul care ucide ursul cu mâinile goale. De unde plecarea la casa bunicului nu era pe placul celor mici, pentru că „mama îi spunea Mirunei că e un uriaş, iar uriaşii sunt în poveşti”, nu se mai dădeau duşi. Autorul, în stilul fantasy,  încearcă să intersecteze două lumi. Acea liturgică şi patriarhală din istorisirile bunicului, cu cea a tinerilor care descoperă chipurile personajelor de basm. „Miruna, o poveste” este comparabilă cu „La ţigănci”, a lui Mircea Eliade.  Cazul povestaşului din Valea Rea poate fi echivalat cu cel al lui Iancu Gore din „Douăsprezece mii de capete de vite” un negustor care, după bombardament, iese din adăpost într-un alt timp,  prin altă măsură a vremii. Pe Bogdan Suceavă,autoexilat peste Ocean, îl putem acuza de înscrierea  într-un curent intertbelic care a făcut furori şi a conturat marea literatură fantasy de la noi, dar fără a îndrăzni să-i contestăm originalitatea. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu ne-a marcat copilăria cu scrierile sale, Bogdan Suceavă le poate modela copilăria fiilor noştri, cu aceleaşi povestiri, în cheie fantastică.  Dacă la  J. R. R. Tolkien istorisirile aveau final previzibil, la tânărul povestitor român, multe sunt cu cheie şi...

Bogdan Suceavă are succes occidental cu nuvelele sale

Nuvela În Bucureşti când se lasă seara,  de Bogdan Suceavă, a fost publicată în ultimul număr, tipărit în octombrie 2010, din revista Short Story. Aceasta face parte din volumul Bunicul s-a întors la franceză, (prima ediţie a apărut la Iaşi, Editura T, 2003). Recenzie, aici! În noiembrie 2009, conform revistei Observatorul cultural, această nuvelă a fost inclusă în antologia Viata în oraşele Europei, publicata de Editura Minumsa, în Republica Coreea. Traducerea în coreană a textului a fost realizată de Seongsuk Han. Volumul poate fi descărcat de pe LiterNet. de acelaşi autor: Miruna, o poveste Venea din timpul diez Noaptea când cineva a murit pentru...

Bogdan Suceavă – Bunicul s-a întors la franceză

De Marius Ghilezan Titlul volumului, apărut iniţial la Editura T, iar din 2008 la LiterNET.ro (se poate citi PDF, aici), Bunicul s-a întors la franceză, provine din numele unei istorisiri dintre cele opt publicate. Putea să se numească mai trandy:  Lumea ta, rock şi parfum de guave, dar autorul nu caută să şocheze, nici să impresioneze prin artificii. Poveştile sale curg şi se pot asculta la gura sobei. Dacă e ceva remarcabil în proza lui Bogdan Suceavă este acea detaşare  a autorului faţă de contextul istoric şi politic, de parcă nu l-ar interesa.  O fină atitudine scriitoricească. Comunică mesaje doar prin vocile personajelor sale, care  uneori nici nu au nume. Evocă simplu cu adevărată forţă de povestaş despre nebunul de la oraş cu Rubik-ul său, care şi-a pierdut într-un accident câinele, fiind dat dispărut de familie, dar lui nu-i pasă, despre profesoara care fuge de boală prin muncă şi refuză avansurile bărbaţilor, despre băiatul care îi vorbea iubitei prin descoperirile lui Tycho Brache. O adevărată încântare. În volumul Bunicul se întoarce la franceză, nostalgicii „epocii de aur”  pot să se regăsească în drama tovarăşului Tudor Bistreanu, cu o nevastă nebună şi o poziţie politică periclitată de aceasta, iar cei după vremurile interbelice, opuse celei descrise, un caracter puternic de bătrân, rămas singur, din întreagul său comandament de luptători anticomunişti, încredinţat că trebuie să-şi încheie misiunea onorabil. Mai rar o poveste atât de închegată despre principii. Ironia fină a autorului se poate citi printre rânduri. Familia acestuia se preocupa de starea lui de sănătate, mai mult decât de misiunea sa istorică. „Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“ „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă ţin de ea.“ Şi...

Bogdan Suceavă – Distanţe, demoni, aventuri

Nu m-am gîndit, atunci cînd am scris aceste texte, că ele vor reprezenta jurnalul unei transformări, al unei diferenţe de percepţie şi de viziune. E o perioadă trăită între două culturi, între seturi de valori diferite, în permanenţa lor interacţiune. Această experienţă literară a scos în evidenţă diferenţa, alteritatea, şi a invitat la o reflecţie de mereu înnoită intensitate. De acelaşi autor Noaptea când cineva a murit pentru...

Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez

De Marius Ghilezan Metafora timpului diez, adică a nebuniei, alterării şi neadaptării  din titlul cărţii lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, cuprinde întreaga esenţă a vieţii de după comunism într-un Bucureşti troglodit, murdar şi vespasian. Nu întâmplător, autorul l-a zămislit – spre a batjocori fin, elegant şi senorial un timp, o epocă, un crez – pe Vespasian Mois, sosit pe lume ca un personagiu însemnat. Pe pieptul său, din naştere,  are desenată harta Bucureştiului.  De tânăr ajunge în capitală unde întemeiază secta Vestea Domnului, în care adună deopotrivă savanţi, profesori, dar şi tineri trăitori „în locul de diavolească splendoare chemat Ferentari”. Repede îţi dai seama cum Bogdan Suceavă râde de noi. Dacă ideologia grupării se gruperază într-un spaţiu dintre vibraţiile interpersonale şi cele cosmice, numai decât putând asculta îngerii, medicul Arghir cu leacul asupra calviţiei adună enoriaşi rapid. Ascensiunea profetului Vespasian pare de nestăvilit. Mişcarea trece zările, până în birourile pontificale, iar nevroza justifică parcursul unei cariere nebuneşti de profet care îngână ceva religios, într-un ritm de patologie colectivă. Şi asta în jurul unei însufleţiri colegiale, toţi fiind convinşi că limba română are un cod, că doar nu degeaba Bucureştiului i s-a zis „Noul Ierusalim”.  Totul ar fi mers spre zeificare dacă nu ar fi apărut găştile rebele, ştefaniştii, cuziştii, paveliştii care se luptau pentru supremaţie într-un oraş în care regula era neregula. Vespasian nu este crucificat. Aşa cum s-ar fi aşteptat citittorul la un moment dat, ci sfârşeşte ca orice om al străzii peste care s-au pişat câţiva golani. Autorul, printr-o ironie fină, batjocoreşte orice idee de renaştere naţională, aruncând în derizoriu simboluri istorice, nu direct, ci prin terfelirea lor în mâinile neajutorate ale aşa numiţilor „chemaţi.” Metafora cvu timpul diez a lui Bogdan Suceavă prinde toată decadenţa şi ignoranţa unei populaţii care încă mai crede în Mântuire prin Profeţi mincinoşi. Doar locotenentul pisică e din alt...