Mai foloseşte adevărul la ceva?

Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. „Un război murdar” este o carte despre  două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui război. radioscopia unei tragedii şi ascensiunea la putere a  lui Putin. Cum drumul spre kremlim poate trece pste orice. Eticul dispare cînd manipularea maselor dă în clocot. Morţii nu mai au valoare sau au o alta, aşa cum citim uluiţi amestecul de Gogol şi Beckett din prima parte a cărţii de faţă. C\nd toată lumea e de vină, nu mai e de vină nimeni. Şi nimănui nu-i mai pasă de nenorocirile altora. Dar exsită şi oamani care nu cedează conjuncturii, intereselor, dezintersului, cinismului. Individual sau colectiv. O astfel de jurnalistă a fost  Anna Politkovska. Despre ceceni şi despre Cecenia. Despre conflictele din caucaz, despre Rusia, şi evident, despre Rusia este vorba în această carte. Pagini cutremurătoare. Scrise în timp real. Şi despre Vladimir Putin. Anna Poltkovskaia este/a fost o figură admirată şi preţuită în Rusia. Dar şi o voce  în lumea internaţională. Asasinarea ei acum  cinci ani a produs rumoare peste tot. Dacă nu şi tristeţe şi revoltă neputincioasă. Degeaba s-au solidarizat Vaclav Havel, arhiepiscopul Desmond Tutu şi alte numeroase figuri de prim rang ale vieţii internaţionale, asasinii ei nu au fost prinşi. Şi condamnaţi. Câţiva suspecţi au fost achitaţi din lipsă de probe concludente. Dosarul nu a fost închis. Ancheta trenează, viaţa merge înainte. Germania are nevoie de gaze şi petrol, adevărul poate fi amânat. Realpoltik dă roade în continuare. Se pare că doar adevărul nu e de ajuns pentru a impune adevărul. Ce-ar mai fi nevoie? Nu ştim răspunsul. Ştim doar că o jurnalistă tenace şi răbdătaore, consecvenţă şi neînfricată a clamat mereu adevărul. Pentru poporul ei rus, pentru profesia de credinţă, jurnalismul, pentru ea însăşi. A...

Batista Herthei Müller

Bedros Horasangian Hertha Müller  este o scriitoare germană care a luat Premiul Nobel. Întâmplarea vieţii ei – nu a fost o opţiune anume, precum limba în care scriem sau pe cine iubim – a fost faptul că s-a născut în România. Acest detaliu i-a călăuzit destinul. Apoi totul a venit de la sine. Şi deportarea celor apropiaţi şi a conaţionalilor ei ( subiect practic necunoscut marelui public român, care ştie doar ce au făcut fasciştii nemţi, nu şi suferinţele îndurate după război de sute de mii de civili etnici germani nevinovaţi) copilăria ei din Banat (n.1952, Nichiţdorf) în anii dogmatismului stalinist, şcoala, anii plini de privaţiuni într-un univers familial minoritar, într-o Românie în plin proces de instaurarea a puterii populare. Acei ani ai lui G.G.Dej ( Ana, Luca şI cu Dej/bagă spaima în burghezi), în care o copilă se formează şi vede lumea cu proprii ei ochi. Deportările din Bărăgan, viaţa de zi cu zi, lipsuri, teroare, frică, foame, suspiciuni, apoi sudiile unversitare, copilul devine adolescent, vin alte gînduri, lecturi, emoţii şi sentimente. Eşti şi nu eşti singur. Tu şi ceilalţi. Cine e bun şi cine e cel rău? Descoperi asta pe propria piele. A fi exclus şi aruncat, centrifugat pe orbite marginale, asumarea ratării, dar şi revolta internă. Hertha Müller  declară în dialogul cu scriitorul – etichetarea, pe zi ce trece mai apăsată şi asumată, îi aparţine – Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român că ea nu a vrut să devină scriitoare! A vrut să ducă o viaţă normală, într-o lume anormală. S-a simţit injosită şi umilită de tot ce i s-a întâmplat. De la şicanările securităţii – în anii în care nu era de joacă cu organele şi orice anchetă se lăsa, dacă nu cu cafteală sau arestări, măcar cu ceva ameninţări…- pînă la aroganţa funcţionarului public. Că era vânzător de Alimentară sau funcţionar cinovnic de Primărie...

Bedros Horasangian – Miss Perfumado şi alte femei

Numai cine nu-l cunoaşte pe armeanul cu suflet pentru femei poate spune că povestirile sale sunt plictisitoare. Luând un titlu cosmopolit (Cesarei Evora i se zice Miss Perfumado), Bedros Horasangian revine în literatura română ca un povestitor de forţă. Cel care prin anii ’70, prin uscăciunea literară de la noi, aducea parfumul noii generaţii, reuşind să ia într-un an o sumedenie de premii, revine după o lungă absenţă cu un volum de treisprezece povestiri, una mai exotică decât alta.  Plasate în cîte un oraş european plus New York, Istanbul şi Montréal, povestirile poartă drept titlu numele unei femei şi spun câte o poveste de dragoste, cele mai multe nefericite. Plimbîndu-se prin Central Park, un bărbat cîntăreşte posibilitatea de a o urma pe „Roxanne“ la Boston şi de a-şi salva astfel relaţia; în plin comunism, leningrădeanul Oleg o întîlneşte pe moscovita „Nataşa“ pe plajă la Odesa, se îndrăgostesc şi apoi îşi petrec ani buni căutîndu-se unul pe altul; la Napoli, Giuseppe poartă după el o zi întreagă o pernă veche pe care nu găseşte unde s-o arunce, aşa cum îi ceruse „Giulietta“; ajuns la Berlin, saxofonistul de culoare Jay compune cîntecul „Lady Day“, pentru Karin, nemţoaica pe care o cunoaşte în urma unui mic accident; „Noemi“ – o evreică singură din Tbilisi – se hotărăşte să vadă marea şi pleacă la Soci; în Paris, „Isabelle“, o altă femeie marcată de singurătate, convieţuieşte cu un şoricel; „Kiki Iguazu“ este porecla primită de o argentiniancă de la iubitul ei pictor cu care trăieşte la Paris; „Carol“ este o profesoară lesbiană din Montréal încă nepregătită pentru o nouă relaţie, după moartea iubitei; în Lisabona, Ricardo se îndrăgosteşte de o necunoscută pe care o va reîntîlni la un bordel sub numele „Anaïs“; londoneza „Marisa“ are o aventură în Azore, în timp ce iubitul ei pleacă în India ca să scrie un reportaj… „Oraşele din...