Posted by
Ilă Citilă on mart. 7, 2011 in
Bookshop |
0 comments
Cronicarul New York Times botează Autobiografia lui Clapton, drept un tratat de dezalcoolizare. Cartea celebrului chitarist este împărţită în trei părţi: ce i-a plăcut, ce s-a întâmplat, ce-i place acum. Ce e ciudat e că nu poate să-şi explice sieşi, deci nici cititorilor, ce înseamnă pentru el muzica. Clapton ne prezintă în detalii obsesiile care i-au marcat viaţa, fie că a fost vorba de droguri şi alcool sau atracţia de nestăpânit pe care a simţit-o pentru Pattie Boyd, soţia unui alt „greu” al muzicii, prietenul său cel mai bun, George Harrison. Se spune că la şedinţele de recuperare, pacientul are o imagine proastă despre el. Aici, Clapton se potriveşte perfect, dacă ar fi să-l judecăm din ceea ce scrie. După ce a vândut milioane de discuri, a avut mii de concerte, miliarde de ascultători, el se consideră un „deget de cârpă”. Crescut de bunici, află la şase ani că aceştia nu sunt părinţii săi. Când unchiul Adrian îl face bastard nu ştie ce e acela. Fură primele dulciuri din magazin şi începe să cânte la prima sa chitară, mai mare decât el. La începutul adolescenţei află şi el de la alţii cum e să „i-o tragi.” La şaisprezece ani trece prin prima beţie. Se trezeşte cu vomă pe el într-o pădure. Băiatul care şi-a trăit viaţa are noroc. Ascensiunea sa cu Yardbirds este meteorică. Chiar dacă începe să umple stadioanele, idolul său rămâne bulesmanul Robert Johnson. Nu poate să-şi învingă timiditatea. După cincisprezece ani de la debut, îşi vede pe un perete londonez scris: „Clapton este Dumnezeu.” Deşi are crize acute de ulcer, chiar şi căderi inconştiente, continuă să cânte şi să ia droguri. Nu-l marchează moartea albă a starurilor Brian Jones, Keith Moon şi Jimi Hendrix (pentru care Clapton cumpără o chitară chiar în ziua morţii). La Crăciunul din 1981, în timp ce se îmbracă în ţinuta sa verde aprins, arătând...