Prin Poemele secretarei, Ştefania Mihalache încearcă, într-un fel, să deschidă seria chick-lit-ului românesc. Personajul său Andra, absolvent al unei facultăţi de comunicare, se visa copyrighter de succes. Prins în lanţul determinărilor corporatiste, ale intereselor financiare, încearcă să-şi impună personalitatea. Atât cât poate. Într-o lume a gadget-urilor, a networking-ului şi a disciplinei impuse, Andra nu este o revoluţionară, ci o fiinţă care încearcă să se adapteze, aşa cum poate. Fire romantică, introvertită, dar mereu gata de muncă, ea se schimbă după ce Alex, managerul companiei, face din ea un proiect de afirmare profesională. Fiind tot mai atrasă de noua sa poziţie, nu doar de secretară, fata cu naturelul simţitor se pliază pe nevoia şefului său de a o transforma într-un produs de firmă.
În cartea Ştefaniei Mihalache, bunul simţ, măsura, onoarea sunt ridiculizate de mitomania, sistemul de reguli, cabotnicia unui sistem care îşi devoră personalităţile pentru ca maşina de produs să aibă motoarele turate.
Fragment
Andrada Panu se doreşte în secret poetă dar este absolventă de succes a Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din Bucureşti şi foarte hotărîtă să dea tot ce are mai bun în materie de creativitate la prima sa slujbă într-o mică, dar prestigioasă, agenţie de publicitate. Nu se descurajează cînd primeşte doar postul de secretară, văzîndu-l ca pe un simplu stagiu în decursul căruia va face tot ce poate să fie remarcată pentru ceea ce ştie să facă de fapt. Nu peste mult timp, Andra cunoaşte adevărata faţă a lucrurilor, ascunsă sub poleiala şi sub promisiunile începutului: munca sub calificarea ei, dispreţul sau indiferenţa colegilor, mediul robotizat şi sufocant de la birou, bîrfele mărunte ca singură formă de comunicare, ieşirile necontrolate ale şefului care provoacă spaime viscerale.
Neformată, hiper-imaginativă, Andra face din avansurile sexuale ale şefului ei o poveste autentică şi entuziastă de dragoste, iar din autoritatea acestuia un obiect de adoraţie pură. În plus, faptul că el pozează în fost dizident, îl saltă în ochii Andrei direct pe culmile eroismului. Bombardată de el cu literatură motivaţională, Andra începe să ia ad litteram învăţăturile corporatiste, pro-active, ajungînd aproape de a se depersonaliza, fiind astfel victima perfectă în iţele unei afaceri în care sînt implicate personaje suspecte.
– Aici, aici pe dreapta, vă rog, îi spun şoferului.
Îl văd pe Alex stînd lîngă ieşirea de metrou, pe trotuarul ud. E în blugi, cu capul gol, acum văd că a început să chelească puţin. Taximetristul opreşte cam brusc, fix în faţa lui Alex, dau să deschid uşa dar nu reuşesc să ies fiindcă Alex se înghesuie peste mine să-i plătească şoferului cursa.
Dar nu era nevoie.
– Stai liniştită.
Mă sărută precipitat pe obraz. E prima oară cînd îl văd aşa pe stradă, pur şi simplu, afară din Jeep, fără diplomat, cu o geacă scurtă şi fără cravată. Pare atît de frumos, cînd vrea să fie simplu, ca toţi ceilalţi. Mă ia de mînă şi ne îndreptăm spre Inter, care ne aşteaptă cu toate luminile aprinse. În Alex pare că s-a rupt ceva, e ca la sfîrşitul unui film, cînd eroul ia hotărîrea pe care totul îl împiedicase s-o ia, pentru care societatea îl condamnă, îşi pierde slujba şi casa dar el ia hotărîrea împotriva tuturor şi asta îl face fericit, îl eliberează.
– Ce facem? Unde mergem?
Se opreşte, se uită lung la mine şi mă sărută pe gură.
– Eşti minunată.
Intrăm în hotel, sîntem înconjuraţi de vreo trei domni la costum gata să ne servească, le zîmbesc dar Alex le face semn din mînă că se descurcă el, nu are nevoie de nimic. Ne strecurăm în lift, Alex apasă ultimul etaj. Liftul porneşte brusc, cu viteză, ca un soi de rachetă, te îndoieşti că o să se oprească după ultimul etaj, eşti aproape convins că o să fii propulsat mai sus, printr-o cabină transparentă, printre stele. Mă uit la Alex. N-aş fi crezut vreodată că am să pot iubi în felul ăsta un început de chelie, că am să mă bucur aşa de tare să-l descopăr, să-l pipăi cu mîinile şi cu buzele, foarte aproape de cer, pe acoperişul de la Inter. Sîntem aşezaţi pe o pătură, cu o sticlă de vin, şi cîteva recipiente din inox acoperite.
– Eu încă sînt în lift să ştii. Nu m-am dat jos. Încă zbor, încă nu-mi vine să cred.
Alex mă priveşte şi-mi trage capul spre el, iar cu cealaltă mînă îmi trage chiloţii şi mă atinge.
– Jur că hotelul ăsta se-nvîrte. Inter e un hotel-carusel, pe bune. Uite că şi rimează. Totul e super!
– Mă bucur că-ţi place.
Îşi retrage mîna, încerc să i-o pun la loc, dar nu reuşesc. Mîna lui cu degete fine nu se mai lasă condusă, aşteaptă altceva.
– Bine, atunci o să-ţi dansez.
Îmi desprind părul şi încep să mă învîrt în jurul lui, pînă se amestecă clădirile, cu antenele parabolice, avioanele bîzîitoare cu luminiţe verzi şi roşii care se îndreaptă către Otopeni, vieţile oamenilor de la ultimele etaje, de la mansarde, bila de pe ASE, cei doi chelneri care stau timizi în faţa ieşirii pe bloc, pînă mi se învîrt toate stelele în cap. Mă prăbuşesc în braţele lui, îi sărut faţa şi braţele puţin transpirate.
– Cum ştii tu să faci pe cineva fericit…
– Ei, na.
Se uită la mine neîncrezător, parcă aş fi spus o glumă sau parcă aş fi fost o fetiţă care a spus ceva foarte serios, de adulţi.
– Eşti tu fericită?
– Da, da. Sînt.
Zîmbeşte şmecher.
– Nu mă gîndeam că ştii să chiui.
– Am chiuit?
– Da.
– Şi ce dacă, mă alint şi-l muşc puţin de mînă, deasupra cotului.
– Au! Sălbatico.
Atît vroiam, atît aşteptam, să mă laşi. Să te laşi în mîinile mele, să mă laşi să te am, să fac orice gest asupra corpului tău, asta voiam de mult. Să te îndoi sub privirea mea, să-ţi simt ţesuturile cum se umflă sub ochii mei, să-mi plimb mîna pe pielea stomacului tău şi să simt cu podul palmei agitaţia lichidelor de dedesubt.
– Hai să fugim, vrei?
– A, da’ unde să fugim? De ce vor toate îndrăgostitele să fugă?
– Ca să mergem într-un loc, într-o ţară asiatică să zicem, unde să pot să-ţi fac mulţi-mulţi copii!
Alex rîde din toată inima.
– Păi şi aici de ce nu poţi să-mi faci mulţi-mulţi copii?
– Ei, aici… nu ştiu, s-ar uita lumea urît.
– Păi, stai aşa, la cîţi copii te gîndeşti tu?
– Zece, maxim doisprezece.
Alex mimează că-l doare inima. Îl sărut din cap pînă-n picioare.
Ar fi super! Mă şi închipui într-o bucătărie mare, cu geamuri mari care dau într-o grădină plină de ierburi, e o căldură umedă şi eu sînt mereu cu burta la gură, şi mereu fierb ceva pe aragaz. Doamne, cît de mişto!
– Andra Panu, şi cînd mă gîndesc că eu te-am angajat ca să faci carieră! Te vedeam o femeie de afaceri puternică, care o să intimideze toţi bărbaţii şi-o să le sufle mega-afaceri.
– Păi aşa o să fiu! Aşa o să fiu pentru toţi ceilalţi, dar pentru tine vreau să fiu cum am zis.
Alex mă ia de umeri şi se uită în ochii mei.
– Hai să vorbim puţin serios, ok?
– Ok, strig puţin cam prea entuziast aşa că las un ton mai jos, ok.
– Andra, am nevoie de tine. Uite, s-a ivit ocazia să-mi arăţi cît ai învăţat de cînd eşti la noi. După cum te-am urmărit eu, cred că eşti deja destul de puternică pentru chestia asta.
– Ce vrei să fac? Am învăţat mult, să ştii.
Mă mîngîie pe creştetul capului.
– Ştiu. Nu te repezi. Ai citit cam din toate cărţile de la mine, nu?
– Le-am citit cap-coadă, ştii doar.
– Ok, acum aş vrea să văd cum foloseşti toate astea.
Ezită puţin.
– M-am gîndit mult dacă să te bag în asta, e o şansă pentru tine. Dar trebuie să recunosc că şi pentru mine e o şansă. Adică, m-ai ajuta într-un moment foarte greu.
– Păi spune-mi. N-o să te dezamăgesc, o să vezi.
– Bine. E vorba de Ling.
– De Ling? N-am mai auzit nimic de el în ultima vreme.
– Păi tocmai. Nu mai vrea să încheiem afacerea şi… asta ar fi naşpa. Din contractul ăsta trăim vreo doi ani.
– Dar de ce nu mai vrea? Chiar, am văzut la Mirela contractul mai demult… era ceva uriaş. Chiar aşa mult se plăteşte? E de vreo trei ori cît orice preţ pe care l-am auzit eu pe piaţă.
Îl simt că s-a enervat. Are privirea de la birou. Ce idioată sînt, mă apuc să-l hărţuiesc cu întrebări fix acum cînd începe să aibă încredere în mine.
– Mirela ar trebui să fie mai atentă cu contractele, ce dracu’. M-am tot gîndit să-i fac vînt, da’ mi-a fost milă că-i muncitoare altfel.
– Nu, nu. Te rog! N-o da afară din cauza mea. Chiar cred c-a fost o scăpare, pe cuvînt.
Alex se relaxează şi este cumva amuzat.
– Stai liniştită, n-o s-o dau afară. Uite… ok, preţul e mare fiindcă noi îi ţinem mereu spaţiul central la Salonul Auto, şi e o taxă pentru chestia asta, mai ales că anu’ ăsta vrea să intre tare cu SUV-ul, şi, în fine pot să-ţi dau detalii mai încolo dacă vrei.
– Nu, nu. Stai liniştit. E foarte tare. Dar acum de ce nu mai vrea?
– Măi, asta încerc şi eu să aflu, chestia e că el dă din colţ în colţ şi ai văzut şi tu cum e Ling, nu poţi chiar aşa să-l iei la întrebări. Dar eu suspectez că i-a oferit altcineva ceva mai bun. Adică, ştii cine.
– Ăia de la First Group?
– Fată deşteaptă, bravo!
– Băi, băi ce fază. Cum pot să te ajut?
– Păi aici e chestia. Îţi las pe mînă cel mai tare contract al meu. Nici dacă mi-ai fi asociată n-aş face asta.
– Dar dacă îţi sînt iubită?
– Nu. Fii atentă. Nu vreau să te gîndeşti aşa. O trimit acolo pe angajata în care am cea mai mare încredere. Pe care am pregătit-o într-un fel anume, aşa încît să facă faţă la o astfel de situaţie.
– Adică mă trimiţi acolo?
– Da, aşa vreau.
Mi se taie respiraţia.
– La Ling? Să negociez cu el?
– Să-l convingi. Vezi, e o chichiţă. Eu pe el îl ştiu de mult. Imaginea asta de fioros e pentru ăia din afară, pentru ăia mari şi răi. Da’ lui Ling îi plac poeziile.
– Pe bune?
– Da, nu rîde. Orice om de afaceri are secrete din astea, slăbiciuni, sau cum vrei să le spui, şi dacă le descoperi, atunci eşti tatăl lor. Stai să vezi. Ţi-aduci aminte cînd te-am luat atunci la terasă? A zis de Nichita Stănescu, mai ştii?
– Aaa, da, dar… e pe bune?
– Absolut pe bune. Eu i-am dat primul volum, cînd ne-am întors amîndoi din Germania. Cică îl relaxează şi-i dă forţă mentală.
– Nu pot să cred. Auzi, dar tu cum l-ai cunoscut?
– În Germania, el era un fel de responsabil pentru tipografie, acolo unde am lucrat eu.
– Serios? Şi aţi venit împreună în România după Revoluţie?
– Aaaa, da. L-am convins că şi în ţara asta se pot face lucruri. Acuma, eu i-am zis mai demult că şi tu scrii poezii, şi de atunci insistă să-i citeşti şi lui ceva. Eu am încercat să evit pînă acum, nu credeam că ai să suporţi o întîlnire cu el, dar acum e foarte important. Crezi c-ai să te descurci?
– Da. Şi apoi trebuie să negociez cu el?
– Nu, măi. Negocierea o laşi pe mine. Ţi-aduci aminte de Hamilton, Întîlniri reuşite? Ei, tu te ocupi de starea lui de spirit, trebuie să-l duci pînă acolo încît să fie gata să zică da, dar trebuie să fii foarte subtilă, pentru că Ling e super-inteligent. O să ai de-a face cu o minte antrenată în arta concentrării, autodisciplinei şi convingerii, că la asiatici asta e tradiţie. Dar la poezii nu rezistă şi ar fi păcat să nu ne folosim de avantajul ăsta. Cum să zic eu… trebuie să-l iei ca pe un cititor. Cel mai dur dar şi cel mai sensibil pe care o să-l ai tu vreodată.
– Da… într-un fel e frumos. Să cîştigi o afacere printr-o poezie.
– Păi sigur că e. Astea sînt afacerile cele mai frumoase, care au un twist, ceva mişto. Şi de aia te trimit pe tine. Fiindcă tu simţi lucrurile astea şi am încredere că ai deprins nişte tehnici de comunicare pe care nu mulţi le ştiu.
– Vai cît de tare! Nu-mi vine să cred! Îţi mulţumesc că…
– Stai. Nu te ambala. N-o lua aşa de uşor.
– Dar nu, n-o iau uşor. Sigur că nu. Mă bucur că …
– Te grăbeşti. Vezi, asta arată că încă nu stăpîneşti bine totul. Bucuria tre’ să fie pe dinăuntru. Şi pe mine tre’ să mă păcăleşti.
La dracu’. De ce nu pot să-mi ţin gura. Vacă ce sînt.
– Fii atentă. Acum te duci acasă, te odihneşti, încerci să te relaxezi, şi să te gîndeşti. Trebuie să ştii exact ce vrei să-i spui, unde vrei să-l aduci, şi prin ce paşi. Trebuie să fii foarte stăpînă pe tine. Să nu-l laşi nici o clipă să simtă ce vrei de la el, altfel l-ai pierdut. Tu eşti acolo să-i citeşti nişte poezii de-ale tale fiindcă te-am rugat eu. O să devină foarte nostalgic, o să vezi, şi poate o să-ţi facă şi confesiuni. Atunci ai ochit.
– Aha. Bine.
– O să fie bine. În afaceri încearcă fiecare ce poate, dar maeştrii sînt puţini. Să cîştigi nu-i de-ajuns, ăla abia-i nivelul unu. Afacerile şi arta sînt foarte aproape, să ştii de la mine. Hai. Te duci să dormi, mîine după-amiază o să vină o maşină să te ia.
– Mîine nu vin la serviciu?
– Nu. Stai să te pregăteşti şi după 6 te duci la el.
Între timp chelnerii pe care mi s-a părut că i-am văzut mai devreme, au început să strîngă recipientele din inox.
– N-ai mîncat nimic.
– Crezi că-mi trebuia de mîncare?
Chelnerii îmi zîmbesc cu subînţeles. Se retrag într-o tăcere plină de respect.
Adauga in cosul de cumparaturi.
o carte reusita si tulburatoare, merita citita !
chick-lit? sper ca nu. autoarea mi se parea destul de inteligenta cand am citit un articol de-al ei din „Dilema veche”, despre gandirea corporatista.
nu parea genul care ar scrie un roman cu care sa isi spele creierul pipitele.
din ce am citit mai sus, nu cred ca ar lua-o in directia aia.