La 74 de ani, Ştefan Racovitză scrie despre viaţa sa, a prietenilor şi a familiei sale de boieri şi domni pământeni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin aş spune „tipic“: persecuţiile luptei de clasă încă din copilărie, apoi cele din tinereţe, emigrarea la maturitate — o nouă „încercare“, sub un alt orizont. Între Câmpulung şi Geneva, anii din Bucureşti — tot atâtea „praguri“. Ştefan Racovitză le evocă — scrie clar, cugetat, fără tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezentă, în primul rând faţă de sine. „Corectitudinea politică“ nu-i stă în fire, nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste 30 de ani; şi nici când scrie despre emigraţia ce îl înconjoară.
Scenele din viaţa unui duşman de clasă privesc cititorul în ochi, aduc aminte de ceea ce nu trebuie uitat. O miză demnă, necesară, deschisă.
Leave a Reply