Recent, un confrate jurnalist şi scriitor deplângea lipsa fondurilor pentru Revistele Uniunii Scriitorilor. În sensul diminuării disonanţelor, el a scris o scrisoare către prim ministru. Contrasemnată şi de alţi colegi. Ce reprezintă aceste reviste? Pe cine slujesc? Ca liberal, am cerut mereu reducerea finanţărilor publice pentru servicii care nu aduc valoare adăugată. Pe cine au promovat aceste instituţii? Pe nimeni interesant. Pe limba lor: „tu mă lauzi pe mine, eu te laud pe tine şi toţi ne lăudăm în cor”. Dar pentru aceste dulcegării şi cumetrenii nu trebuie să se facă eforturi bugetare. Sigur că mulţi recunosc lipsa de public a acestor file din cronica timpului literar. În apărare se invocă trecutul acestor cetăţi. Tot timpul se uită ce castelani aveam atunci…
Cultura română primeşte 0,42 % din Bugetul de Stat şi realizează 5,4 din PIB. O cultură subfinanţată produce venituri mai mari decât exportul de tăuraşi. Vă întrebaţi cum se poate aşa ceva. Simplu. Creatorii productivi nu au nevoie de finanţări publice. Mediocrii se scaldă în fel de fel de bodegi, festivaluri şi sinecuri care nu produc decât pagubă.
Uniunea Scriitorilor e un exemplu despre cum banii publici pot ajunge bătaia de joc a unora. În timp ce Nicolae Manolescu, criticul care şi-a pierdut demult misiunea, intră în dispute ce ţin de răfuielile de mansardă, Saveta Georgescu, alias Dora Alina Romanescu, pătrunde în Uniunea Scriitorilor pe uşa din dos. „Adevărul” a publicat recent un articol devastator despre cum autoarea cărţilor despre viaţa lui Fuego, „Gara Centrală” şi „Mărturii de iubire”, a reuşit să intre într-o Uniune în care există şi oameni fără bacalaureat. Mirare, humanum est!
Uniunea Scriitorilor are 2400 de membri, dintre care 600 sunt pensionari, fericiţii câştigători ai unei jumătăţi de pensie în plus. Asta graţie unui acord între USR şi Ministerul Muncii. După revoluţie, USR-ului i s-a făcut cadou un imobil impozant pe Calea Victoriei, motiv pentru care celebrul Varga Llosa a felicitat conducerea de atunci a USR: „pentru pragmatismul care pare să nu-i caracterizeze pe restul colegilor din întreaga lume, de a transforma o clădire de patrimoniu, primită în dar după Revoluţie, în cazino“.
Simplele paragrafe din operalui Liviu Andrei, ” a celui mai tânăr membru al Uniunii”, aşa cum se prezintă autorul pe blogul literatura de cuţit pot edifica cititorul despre valoarea literară.
„Nici nu ştiu ce m-a lovit ca să născocesc conceptul ăsta de literatura per-versificată sau literatură de cuţit. Au avut dreptate proştii. Chiar au avut. Primele mele romane se citeau (şi încă se citesc, pentru cine le mai are) cu dicţionaru’. Sunt băiat deştept. Sunt securist în scris şi năpăstuit în viaţa reală”, a mai spus tânărul coleg al lui Manolescu.
E plină USR-ul de impostori …!Adevărata literatură am lecturat-o de curând,spre uimirea mea și cu speranța că nu e totul pierdut,la o lansare de carte la un Liceu Pedagogic din Craiova:,,Jurnal despre limitele existenţei” ( Editura ,, Universitaria ” 2012) al Marianei Didu, autoare cu un profil complex, scriitoare şi eseistă.Jurnal despre limitele existenţei se constituie într-un elogiu necondiţionat al visului :
,,Starea mea firească este ieşirea din contingent, din realitatea lumii fenomenale … Doar în vis îmi depăşesc marginile fatale ale propriei mele zidiri … ” Titlul jurnalului este, fără îndoială, de extracţie existenţialistă. Diarista are senzaţia ,, căderii în lume” ce apare, în mai multe rânduri, în jurnal, sentiment specific existenţialist. Dar şi mai apăsător resimte sentimentul contrângător al limitelor : ,,Limitele nu sunt odihnitoare ”.Având toate aceste date în faţă, credem că Mariana Didu se apropie mai mult de ramura mistică a existenţialismului modern ( Kierkegaard, Jaspers , Gabriel Marcel ).
Cel de-al treilea motiv fundamental al creaţiei Marianei Didu este,,terapia scrisului”.
Încă din microromanul ,, Femeia din spatele oglinzii”, scriitoarea recunoaşte : ,, scrisul a devenit pentru mine o terapie ”. Scrisul vindecă, are virtuţi terapeutice, ne determină să suportăm mai usor existenţa şi să privim cu mai multă îndurare golul, să facem o poziţie la neant.
O adevărată religie a scrisului se desprinde din paginile jurnalului Marianei Didu :
,,Scriu apăsată de responsabilitatea unui biet scrib o carte , un jurnal … Scriu mânată
de un instinct de devoţiune … Săvârşesc acest act aproape sacerdotal … ”.
Jurnalul, în genere, se întemeiază pe un spectaculos paradox.Deşi este considerat o specie nonficţională, care nu aparţine literaturii propriu-zise, ci metaliteraturii, un anumit grad de imaginaţie pătrunde şi în paginile lui. Proza lirică a Jurnalului despre limitele existenţei ne trimite, uneori, la microromanul Femeia din spatele oglinzii, devenind chiar un jurnal de creaţie al acestuia, din care putem descifra metamorfozele personajului principal, Luana , voce auctorială inconfundabilă : ,, Șoptea noaptea suspine traversând în vis câmpii şi coline, având agăţaţi în plete bănuţi vechi, în timp ce sufletul său adăsta un cântec neştiut de nimeni, venit din alte timpuri , din alte zări, din alte lumi îndepărtate”. Sunt cuvintele unei scriitoare cu vocaţia eternitaţii.Ea merită…el,nu!