La 14 februarie 1989, de Ziua îndrăgostiţilor, Salman Rushdie a fost sunat de un jurnalist de la BBC, care i-a spus că fusese „condamnat la moarte” de ayatollahul Khomeini. Atunci a auzit pentru prima data cuvântul fatwa. Ce crimă comisese? Era autorul romanului intitulat Versetele satanice, acuzat de a fi fost „împotriva Islamului, a profetului si a Coranului”.
Aşa începe aventura extraordinară prin care un scriitor a fost obligat să intre în subterană, să se mute în permanenţă dintr-o casă în alta, sub protecţia echipelor înarmate de poliţie. I s-a cerut să aleagă un pseudonim pe care poliţia să-l poata folosi. S-a gândit la scriitorii lui preferaţi şi la diverse combinaţii între numele lor; atunci i-a venit ideea: Conrad şi Cehov – Joseph Anton.
Cum trăiesc un scriitor si familia sa cu ameninţarea morţii deasupra capului, mai bine de nouă ani? Cum poate acel om să-şi vadă de scris? Cum se îndrăgosteşte el şi, mai ales, cum îi trece? Cum îi modelează disperarea acţiunile şi gândurile, ce anume îl împiedică să-şi îndeplinească destinul, cum învaţă să-şi înfrunte duşmanii? În extraordinarele memorii pe care le avem în faţă, Salman Rushdie spune pentru prima dată această poveste: povestea uneia dintre cele mai importante bătălii date pentru libertatea cuvântului în vremurile noastre. El vorbeşte despre realitatea, câteodată întunecata, câteodată amuzantă, a convieţuirii cu poliţişti înarmaţi, despre legăturile strânse care s-au format între el şi cei care-l protejau, despre lupta lui pentru a obţine înţelegerea şi sprijinul guvernelor, ale şefilor de agenţii de securitate, ale directorilor de editură, ale jurnaliştilor şi ale celorlalţi scriitori şi, în fine, despre cum şi-a recâştigat libertatea.
O carte de o onestitate şi o directete ieşite din comun, convingătoare, provocatoare, emoţionantă şi de o importanţă vitală. Şi aceasta pentru ca Salman Rushdie a trăit primul act al unei drame ce se petrece încă, în fiecare zi, în toată lumea.
Leave a Reply