Ecologia, ca ştiinţă s-a consacrat în jurul anului 1900, dar rădăcinile ei sunt mult mai vechi şi se leagă practic de istoria omenirii. Pe măsură ce s-a detaşat de animale şi a început să practice agricultura şi creşterea vitelor, omul s-a interesat tot mai mult de condiţiile în care trăiesc vieţuitoarele, de pretenţiile lor faţă de factorii de mediu. Astfel, s-au născut germenii unei ecologii precoce, empirice.
Termenul de ecologie a fost folosit prima dată de marele naturalist german Ernest Haeckel în 1866. El este compus din două cuvinte preluate din limba greacă: oikos, care înseamnă casă, gospodărie, economie şi logos, care înseamnă ştiinţă. în definiţia lui Haeckel, ecologia este ştiinţa luptei pentru existenţă, ştiinţa economiei naturii, a gospodăririi naturii.
De-a lungul celor peste 140 de ani de utilizare, ecologia a primit numeroase definiţii, care au căutat să-i dea un contur şi un conţinut mai precis. în ele se reflectă două categorii de concepţii: unele pun accentul pe relaţiile dintre organisme, fiind din acest punct de vedere mai aproape de viziunea lui Haeckel, altele privesc ansamblul relaţiilor intre vieţuitoare, precum şi dintre acestea şi mediul în care trăiesc.
Ecologia studiază de asemeni, cele mai importante fenomene vitale din biosferă ca: variaţia numerică a populaţiilor, productivitatea biologică, sănătatea mediului de viaţă.
Cercetările din ultimul timp au demonstrat că şi omul trebuie să se supună legilor naturii, care guvernează echilibrul materiei în cadrul biosferei. Din nefericire, în goana după profituri mari şi imediate, omul a provocat naturii, dezechilibre grave cumar fi:
– extragerea, pentru consumul propriu, a unor vieţuitoare, peste limita
capacităţii de refacere a efectivelor speciilor respective;
– exploatarea haotică şi rapidă a resurselor minerale ale solului şi subsolului;
– deversarea deşeurilor industriale şi menajere în mediu, fără o tratare
prealabilă corespunzătoare;
– utilizarea substanţelor chimice (pesticide) pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor în agricultură.
Toate aceste activităţi au declanşat pe Terra o criză ecologică, care exercită numeroase presiuni negative asupra condiţiilor de existenţă şi supravieţuire a lumii vii, manifestată prin:
– scăderea productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi adesea chiar a celor antropice;
– limitarea hranei disponibile pentru populaţiile umane;
– creşterea gradului de poluare a mediilor vitale (apă, aer, sol) precum şi a produselor sau resurselor pe care omul le obţine din aceste medii.
Ca rezultat al obiectivelor sale legate de cunoaşterea şi prognoza evoluţiei sistemelor biologice de nivel supraindividual, ecologia a devenit o ştiinţă a supravieţuirii, ea oferind informaţiile şi căile prin care omul ar putea să salveze biosfera de la o catastrofă. Astfel, ecologia capătă tot mai pregnant un rol educativ, informaţional şi decizional.
Leave a Reply