În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat situat „undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa” ia o hotărâre cu uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: interzice părinţilor — şi celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-şi mai bată copiii…
[…]
Sugestia pe care o conţine romanul este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raţionalizarea lumii a produs ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă derealizare a vieţii. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre, pe care mulţi le numesc postmoderne. Cum tipic postmodern îi este şi umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepseşte moravurile — ceva ce presupunea credinţa în existenţa unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărţire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede.
De acelaşi autor
Leave a Reply