În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat situat „undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa” ia o hotărâre cu uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: interzice părinţilor – şi celor de o seamă cu ei: tutori, educatori, profesori – să-şi mai bată copiii.
(…)
Sugestia pe care o conţine romanul lui Pascal Bruckner este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raţionalizarea lumii a produs ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă derealizare a vieţii.
Putem vedea în Preşedinte încarnarea a două dintre ideile majore şi strâns înrudite ale Timpurilor Moderne, idei în care unii văd forţa, alţii slăbiciunea acestora din urmă. Mai întâi, ideea că nu există natură umană, că omul este de o nelimitată plasticitate. Pregnanta formulă sartriană de acum o jumătate de secol, conform căreia existenţa precede esenţa, nu făcea decât să dea o dată mai mult corp unui gând mijit pe la sfârşitul Veacului Luminilor: eşti ceea ce faci din tine şi poţi face din tine orice. — Radu Toma
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply