Fiul kefalinitului din Faraklada, Panait Istrati, de profesie zugrav la început şi apoi pictor zugrav, integrat de timpuriu în mişcarea socialistă de la noi, om cu spirit de aventură, a scris una dintre cele mai frumoase povestiri din literatura română. Fiica unei mame extrem de frumoase, care îşi ducea existenţa în petreceri şi răsfăţ, într-o frumoasă casă unde seară de seară veneau bogaţi seducători, negustori turci, greci, creştini, armeni, Chira s-a născut prin placerile trupului. Jună fiind, şi-a însoţit mama în acţiunile nefireşti ale oferirii trupurilor oricui şi oriunde. Fratele ei, Stavru (fost Dragomir), îi evocă viaţa cu acea senzualitate care ascunde de regulă o fascinaţie incestuoasă (pederastia fiind în acea lume cel mai grav act posibil). Seară de seară petrecerile duceau la desfrâu. Interesant – din evocările lui Stavru – lipsesc tocmai momentele în care sora şi mama cedau pretendenţilor. Poate că povestitorul urmărea să le prezinte, ca-n Bjelo Dougme, kurve svetice, prostituate sacre. Cele două frumoase, cu siluete splendide, se mişcau lasciv, într-un erotism oriental sufocant, când tata a intrat, împreună cu fratele incesutos şi le-a bătut cu bestialitate feroce, până la sânge. Curtezanele – într-un fatalism balcanic – aşteptau să-şi vindece rănile pentru a relua desfrâul. Totul se rupse când juna fu luată cu japca, iar mama schilodită. Dacă prima s-a pierdut într-un harem, cea de-a doua, de groaza pierderii singurului bun de preţ al său, frumuseţea, şi-a luat viaţa probabil undeva în Levant.
Totul în universul lui este copleşit de puterea sufocantă a kismet-ului, a predestinării de care oamenii nu pot scăpa. Totul, de la nastere la moarte este „scris”, si nici Stavru nu poate fi altfel, decât i-a dictat soarta, nici sora sa Chiralina, nici mama, femei fericite.
Prin Chira Chiralina, Panait Istrati a adus orientalismului valoarea scrierilor occidentale. Povestea unei obsesii debordante, a unei realităţi psihologice determinante, schimba la acele vremi (anii ’20-’30) paradigma unor scrieri standardizate, ironice, încremenite în déjà vu-ul unui franţuzism înecat în cloaca balcanică, deabia ieşită din fanariotismul marcant pentru multe generaţii.
„Ciulinii Bărăganului” au apărut în literatură după ce Panait Istrati s-a consacrat prin opera primită cum laudae, Chira Chiralina.
Scriitorul, prin alegoria ciulinilor inutili si mari cât o ’’damigeană,’’prezintă angoasa unei lumi care, prin dezrădăcinare, caută să scape din sărăcie. Eroul Matache îşi duce existenţa, cărând după el neputinţa şi disperarea, într-o lume a speranţelor deşarte.
Un fragment elocvent:
Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în toate ţările locuite de români, şi care se adresează aceluia ce-şi ingăduie prea multe libertăţi în public:
— Ia ascultă, mă! ce, te crezi pe Bărăgan…?
Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.
De acelaşi autor
Leave a Reply