Premiul Nobel pentru Literatură, 1971
„pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.„
De Alexandru Cristian
Poezia lumii este expresia iubirii popoarelor lumii. Fiecare popor scrie şi suferă în propriul lui fel. Popoarele din America Latină sunt cele mai îndrăgostite de vis, mister şi suferinţă.
Despre poetul chilian Pablo Neruda, marele titan al literaturii sud-americane Gabriel García Márquez afirma: Pablo Neruda este cel mai poet al secolului XX, în orice limbă.
La 19 ani tânărul poet chilian Ricardo Elíecer Netfalí Reyes Basoalto, cunoscut sub mai târziu sub numele de Pablo Neruda, publica Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare.
Poemele scrise de Neruda sunt de o intensitate mare, de un lirism năvalnic propriu vârstei dar şi culturii latino-americane. Neruda iubeşte ca un adevărat trubadur, textul său abundă în metafore şi epitete.
Primul poem este o laudă adusă trupului femeii: trup de femeie, coline able, setea mea, dorinţa mea nemărginită. O odă trupului femeii iubite fără de care nu poate trăi cel îndrăgostit.
În al treilea poem lirismul caracterizează versurile scrise cu patos: asfinţitul căzându-ţi în ochi. Îndrăgostit poetul visează la iubita sa într-un decor idilic.
Tăcerea noastră îndrăgostită, este secretul poetului cu iubita sa mărturisită decât nouă cititorilor.
Cuvintele tale înainte au populat singurătatea pe care o ocupi, poemul cinci scris de Neruda este plin de melancolie şi tristeţe. Aceeaşi notă de melancolie se continuă în poemul şase în care în apa sufletului tău frunze cădeau nenumărate.
Poemul şapte este o privire spre oceanul iubirii şi al suferinţei, încovoiat în asfinţit arunc tristele mele năvoade în ochii tăi oceanici. Iar în următorul poem Neruda lauda incredibila tăcere a iubitei, ah tăcuta mea.
În poemul nouă Neruda caută prezenţa iubitei, mereu, mereu te îndepărtezi serile spre locul unde crepusculul aleargă estompând statui. În poemul douăsprezece poetul laudă căutarea continuă a iubitei, pentru inima mea e de ajuns pieptul tău, pentru libertatea ta sunt de ajuns aripile mele.
Poemul paisprezce este un poem de o rară frumuseţe, unul dintre cele mai delicate scrise vreodată de Pablo Neruda. Cu nimeni nu te-asemeni când eu te iubesc, deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.
Poemul cincisprezece este poate cel mai cunoscut al lui Neruda, îmi place când nu vorbeşti pentru că parcă eşti absentă,…. lasă-mă să tac cu tăcerea ta. Un poem despre indiferenţa iubitei şi continua adulare a acesteia.
Poemul şaisprezece este o parafrază după marele liric indian Rabindranath Tagore, sufletul meu se naşte la ţărmul ochilor tăi îndoliaţi.
Poemul douăzeci este o culme a liricii triste şi apăsătoare a poeziei lui Neruda: pot să scriu cele mai triste versuri în noaptea aceasta, în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe, am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit. Marele poet realizează efemeritatea iubirii, e aşa de scurtă iubirea şi aşa de lungă uitarea.
Cântecul de disperare este ultimul poem din acest volum. Este un imn închinat tristeţii, suferinţei din dragoste dar şi acceptării suferinţei. Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat…totul în tine a fost naufragiu. Acceptarea suferinţei este învinovăţirea iubitei pentru distrugerea iubirii şi a pasionatei relaţii dintre cei doi amanţi. Este un cântec de reproş, adus unei fiinţe ce nu a recunoscut dragostea adevărată.
Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare este un volum unic în istorie poeziei mondiale. Sunt poeme scrise cu o intensitate rară, de un lirism greu de depăşit şi o lejeritate uluitoare a frazei.
Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel, este considerat cel mai mare poet al Americii Latine din secolul XX, Neruda este un titan al literelor şi un etern îndrăgostit.
De acelaşi autor:
Foarte mult timp am evitat literatura sud-americana, nu stiu de ce dar nu m-a atras niciodata. Pana cand, mi s-au pus in mana cateva carti si de atunci sunt indragostita. Una din ele era chiar aceasta carte