Situaţia bolnavului — şi nu numai a bolnavului psihic — se aseamănă în multe privinţe cu cea a unui om care stă un timp îndelungat într-un singur picior. După o vreme îi amorţesc muşchii, piciorul pe care se sprijină greutatea începe să îl doară. El nu va mai fi în stare sa îşi păstreze echilibrul. Şi nu îl va durea numai piciorul, întreaga musculatură va începe, într-o asemenea poziţie neobişnuită, să se tensioneze şi să se crispeze. Apăsarea dureroasă va deveni de nesuportat, omul va striga după ajutor. […]
Un om bătrân şi înţelept îi va sugera să se gândească cât de bine îi este de fapt, în comparaţie cu oamenii care nu au deloc picioare.
Un altul va insista, rugându-l, să îşi imagineze că este numai o pană, căci cu cât s-ar concentra mai intens, cu atât vor ceda mai repede durerile sale. Un bătrân cumpănit va adăuga cu bunăvoinţă: «Timpul le rezolvă pe toate». În cele din urmă un privitor se va apropia de suferind şi îl va întreba: «De ce stai într-un picior? Îndreaptă-l pe celălalt şi lasă-te pe el. Ai totuşi două picioare, nu unul singur».
Exact aceasta este psihoterapia pozitivă.
Leave a Reply