Norman Manea – Vorbind pietrei

Vorbind pietrei este un poem care descrie moartea. Piatra a fost cândva un om, un om care s-a stins. Piatra a  înecat viaţa şi a transformat-o  într-un moment rece şi indiferent. În Ierusalim “ cetatea care a născut Cartea Eternă” povestea luptei dintre viaţă şi moarte este mereu prezentă. Efemerul şi perenul nu mai sunt antonime nici măcare sinonime ci fac parte din acelaşi cuvânt, istoria zbuciumată a Oraşului Sfânt. Peste tot se aude “ vuietul de şrapnel al urii în fiecare zi şi fiecare oră şi fiecare clipă”, un sunet cunoscut de milenii.

Poemul filosofic şi meditativ, Vorbind pietrei, ne aduce aminte cu fiecare rând scris de trecătoarea  viaţă şi de forţa distructivă a urii. Omul se zbate în mâlul zilelelor efemere apoi tace devenind pământ, iarbă şi piatră. Moartea însoţită de ură este un blestem asupra fiinţei umane care  trebuie să împrăştie numai dragoste.

Norman Manea a descris în acest mic poem profunzimea vieţii şi uşurătatea cu care noi privim viaţa. Milan Kundera scris despre insuportabila uşurătate a fiinţei, Norman Manea a scris despre suportabila lejeritate a fiinţei. În marele cimitir din Ierusalim Ghivat Shaul omul devine o piatră care tace, “ tăcerea pietrei care fusese om”. Poem hamletian, Vorbind pietrei este o meditaţie profundă asupra rostului omului şi creaţiei lui pe pământ. Din Primo Levi rămâne doar umbra sa firavă ce tremură pe albul rece al pietrei funerare.

Poem de o reală forţă metafizică Vorbind pietrei este o apologie a efemerităţii umane şi a necunoaşterii puterii vieţii. Moartea trebuie să fie învinsă în fiecare clipă de viaţă, viaţa este iubire. Iubirea de a trăi, de a simţi, de a te apropia de om. Fără această iubire eşti  o piatră uitată în adâncul pământului, singură, goală, rece şi nemângâiată de nici o rază de speranţă.