Mircea Eliade (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986) este unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai istoriei religiilor din secolul XX şi unul dintre istoricii religiilor care au influenţat cel mai mult cultura timpului nostru. La douăzeci de ani de la moartea sa, el continuă să dea naştere la discuţii, fiind chiar, în ultima vreme, obiectul a diverse volume ce tratează mai ales tema activităţilor lui politice din tinereţe şi concepţia lui asupra istoriei religiilor ca disciplină autonomă; fiecare dintre acestea a provocat dezbateri şi polemici jurnalistice. Cu toate acestea, o reconstituire punctuală şi completă a scrierilor, vieţii şi gândirii lui Eliade, care să pună în lumină formarea lui progresivă, clarificându-i cadrul cultural de referinţă, nu a fost încă efectuată. Această lucrare propune o reconstituire a principalelor faze ale biografiei intelectuale a savantului român, o analiză a conceptelor cheie din gândirea sa (comparaţia, arhetipul, hermeneutica, simbolul) şi a două componente fundamentale ale formaţiei sale: relaţia cu „maestrul“ Raffaele Pettazzoni şi cea cu exponenţii aşa-numitei „gândiri tradiţionale“. Cartea doreşte să contribuie la efortul de a readuce dezbaterea în jurul personalităţii lui Eliade în planul care, în actualul stadiu al cercetărilor, cu mulţimea de materiale noi şi mai puţin noi de care dispunem acum, promite a fi cel mai fructuos: cel autentic istoriografic.
Anexele conţin transcrierea, traducerea şi comentariul schimbului de scrisori dintre Eliade şi un alt protagonist al studiilor religioase din vremea sa: Károly Kerényi (1897–1973). Epistolarul, inedit, documentează relaţiile, complexe şi adesea conflictuale, dintre două personaje care, având în comun opoziţia faţă de istoria religiilor de tip istoricist, prezintă în realitate mari diferenţe de orientare în analiza faptelor religioase.
Leave a Reply