Maitreyi rămâne şi după opt decenii de la apariţie probabil cel mai bun roman de dragoste din literatura română. Întâmplarea a făcut ca la începutul secolului trecut, Mircea Eliade să-i scrie o scrisoare filosofului indian Surendranath Dasgupta, cerându-i o bursă de studii. I s-a acceptat. A ajuns în casa lui şi aşa a cunoscut-o pe Maitreyi Devi, fiica filosofului. Din idila lor, el avea 23 de ani şi ea 16, s-a născut celebrul roman. După aproape jumătate de secol, Maitreyi Devi a scris propria versiune: Dragostea nu moare, dar fără a avea succesul cărţii lui Mircea Eliade.
Şi eu, ca orice român, am citit pe nerăsuflate cartea încă din adolescenţă. Dacă atunci eram fascinat de exoticul unei iubiri interzise, cu deznodământ tragic, din lumea plină de mituri şi de superstiţii a Bengalului, azi, la maturitate, recitind-o, mi-am dat seama că este un fals tratat despre seducţie. Scrisă cu mult rafinament, povestea de dragoste dăinuie în timp pentru că fiecare se poate regăsi în ea. Plus că exoticul fascinează pe oricine.
Din lectura cărţii nu-ţi dai seama dacă Mircea Eliade, tânăr atunci, a iubit-o pe Maitreyi. La început i se părea urâtă şi încrezută. Părinţii îi făceau toate poftele. Se visa mare poetă, corespondentă peste generaţii a lui Tagore. „Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin,” erau gândurile puştoaicei despre venerabilul poet. După o „întâlnire de o frică aproape carnală,” aşa cum descrie plastic autorul, „la ea mă excită totul, carnea ca şi sufletul, virginitatea ei barbară,” părea mai mult o dorinţă de a o lua în stăpânire sau în posesie. Treptat, Maitreyi i se dăruie fără ca el să facă prea mare efort ca bărbat. Totul în ascuns. Pentru că dacă s-ar fi aflat taina dragostei lor, cădea cerul la propriu. Chiar s-au şi logodit. Aici, poate fără să-şi dea seama, Eliade, deşi la o vârstă fragedă, a făcut o analiză extrem de serioasă a preconcepţiilor unei lumi care nu admitea ca o hindusă să aibă vreo legătură cu un alb. Allan i-a promis iubitei că se va converti la hindusism, doar să fie acceptat.
Maitreyi vorbea permanent despre veşnicia iubirii dintre ei, printr-o unire a destinelor. Dialogul dintre cei doi e fascinant. El, deşi înfierbântat de relaţia înfiripată în ascuns, nu promitea nimic. Ba mai mult, chiar şi nota în jurnalul său că „mi se părea un viol asupra dragostei, orice tendinţă de legalizare sau exteriorizare simbolică.” Nu i-a spus-o, dar dădea de înţeles. Într-una din nopţi, ea i se dedică trupeşte (ceea ce ulterior personajul real a negat n.a.) Plecau seară de seară la lac. Una dintre surorile ei a înţeles de ce se ascundeau. Memora etapele întâlnirilor. Maitreyi pentru a păstra aparenţele zilelor de studii ale celor doi, unul învăţa bengala, iar celălalt franceza, i-a mărturisit într-una din zile mamei sale că Allan ( Mircea n.a.) era îndrăgostit de o indiancă. Doamna de fier a casei i-ar fi răspuns că „nimic durabil, nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune nu a fost corectată de tradiţie, adică de familie.” Exemplară lecţie de ciocnire a civilizaţiilor.
Dragostea lor se consuma în taină. Până în ziua în care Chabu, sora cea mică, i-a spus mamei despre săruturile surprinse între cei doi. Rapid, totul s-a prăbuşit. Tatăl l-a gonit imediat. Din acel moment, autorul a început să-şi dea seama cât de mult ţinea la ea, dar şi-a respectat cuvântul dat seniorului că nu o va mai întâlni. Sfârşitul cărţii e cutremurător. Vă las plăcerea de a suprinde emoţia finalului unei iubiri interzise.
De acelaşi autor
Leave a Reply