Cartea râsului şi a uitării este în întregime un roman în formă de variaţiuni. Nu e prima oară când romancierul ceh lucrează „la vedere“ numai că, venită din partea unui maestru al ironiei ca el, deconspirarea intenţiilor trebuie sa dea de gândit. Temele lui Milan Kundera, obsesive dintotdeauna – râsul şi uitarea de aici, ca şi erosul, ticăloşia sau ruşinea de aici si de aiurea – aveau desigur nevoie de libertatea conferită de o structură cu minime constrângeri, cum este forma variaţiunilor. Dar mai presus de asemenea raţiuni stă privirea tandră şi în acelaşi timp ironică pe care, din exilul sau francez, Kundera o aruncă acum asupra lumii, deopotrivă a celei în care trăieşte şi a celei lăsate în urma: o lume în care oamenii ei înşişi par simple variaţiuni ale câtorva impulsuri fundamentale, cu minuscule complicaţii de parcurs la care răspund aproape stereotip, inşi cu o existenţă fără ieşire şi un apetit nestăvilit pentru compromis, o lume pentru care până şi proiecţia paradisului e „infectată“.
de acelaşi autor:
Leave a Reply