Scris în 1982, romanul lui Matei Vişniec avea să vadă lumina tiparului exact peste zece ani, într-o vreme în care vechea cenzură devenise o amintire. Probabil că nu anumite enunţuri şi nici substratul epic care putea fi considerat subversiv vor fi făcut ca publicarea lui să rămână un simplu deziderat, cât viziunile sumbre şi mai ales felul lui Matei Vişniec de a explora o lume demonizată, infernală, prinsă în mecanismele fatale ale vinovăţiei şi spaimei. În fond, dincolo de scriitură nemaiîntâlnită în proza românească, Cafeneaua Pas-Parol era mai mult decât un text esopic şi cu totul altceva decât o simplă parabolă a terorii. Această diluare şi dilatare a lumii, care înseamnă de fapt o desubstantializare a ei, face ca personajele să fie tot mai conştiente de propria-le precaritate, de existenţa lor virtuală. De aici frica, disperarea, căderea în alcool şi nebunia. Finalmente, fuga în niciunde. Nu numai că eroii se transformă în nişte mecanisme, dar ei ştiu că sunt simple personaje, abandonate de un autor care ar trebui să fie pedepsit pentru neputinţa de a le oferi un sens. Iată logica revoltei personajelor faţă de un autor neputincios pe care în cele din urmă îl şi ucid. Şi paralelismul acesta între autor şi Dumnezeu face el însuşi obiectul unor consideraţii în roman. Simultan, însă, acestui sens, identitatea autorului instituie şi o altă semnificaţie, mai degrabă complementară decât divergenţa, care deconspiră dimensiunea etică a romanului lui Vişniec.
Ce acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply