Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care am auzit şi noi de la cei mai în vârstă.
Nefericitul Oprescu trebuie că plăteşte acum din greu favorurile bucureştenilor care l-au ales la primărie pe vorbe goale şi umflate. Acum, de unde, de neunde, trebuie să scoată şi fondurile, şi plugurile, şi sarea, căci altfel oraşul va pieri sub troiene.
Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capu-n jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.
Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.
În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa numele cu pietatea datorată unor nemuritori. Ce ar fi Germania fără Goethe, Franţa fără Hugo sau Baudelaire, noi fără Eminescu?
Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii. În regimul trecut, ca să zicem aşa, cărţile au avut o importanţă mult mai mare în viaţa oamenilor. Erau singurul mijloc de „entertainment” cotidian, ieftin şi la-ndemână, în condiţiile în care televiziunea era impracticabilă, filmele erau puţine şi proaste, lumea de un cenuşiu exasperant.
Cum nu prea se publicau nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina. Te apucă o jale veselă când te gândeşti: românii au fost condamnaţi, timp de patruzeci de ani, să citească numai capodopere, iar azi, când au libertatea de a alege, nu doar că nu le mai citesc, dar nu mai citesc nimic, nici măcar cărţi de consum.
Tot pe-atunci, chiar şi formal şi cu multe îngrădiri, era cultivat un anumit respect pentru scriitorii români. În jurul vârstei de treizeci de ani, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana erau în manualele şcolare şi se bucurau, pe drept sau pe nedrept, de o notorietate naţională. Prozatori ca Marin Preda, Breban, Bălăiţă sau Buzura erau pe buzele tuturor şi cărţile li se vindeau în zeci de mii de exemplare.
Am fost la librăria „Cartea românească” în ziua când s-a lansat „Cel mai iubit dintre pământeni”: câteva sute de oameni, înghesuiţi ca la coadă la brânză (era epoca nesfârşitelor cozi), au spart vitrinele librăriei. Toţi aceşti oameni erau relativ tineri în anii ’70, mult mai tineri, vai, decât mine acum, de pildă. Şi nu s-ar fi pus problema să nu-i ştie după nume – mai mult, să nu-i fi citit – studenţii de atunci de la Litere: îi ştia toată lumea, până-n creierii munţilor.
Sunt oare scriitorii de azi mai proşti decât cei de atunci? Ar fi ciudat ca talentul să fie apanajul doar al unor epoci. Din câteva mii de scriitori români care trăiesc azi, câteva sute sunt buni şi foarte buni. Unii extraordinari. Dar lumea cărţii, care-i susţinea şi-i înălţa altădată, astăzi s-a restrâns şi s-a marginalizat, piaţa cărţii e mică şi semifalimentară, nu mai sunt ştiri despre scriitori în ziare (afară dacă nu moare vreunul), iar la şcoală literatura se face arbitrar şi superficial.
Nimic nu-l mai încurajează pe scriitor să meargă înainte, în afară de un anumit soi de nebunie care e bunul său cel mai preţios. Credeţi-mă, personal n-am nicio frustrare. Dar uneori, când viscoleşte în martie, mă apucă şi pe mine, ca pe Topârceanu, o tristeţe… iremediabilă.
,,,,,,,,În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa numele cu pietatea datorată unor nemuritori. Ce ar fi Germania fără Goethe, Franţa fără Hugo sau Baudelaire, noi fără Eminescu?,,,,,,,
E trist, dar adevărat ! Azi avem manelişti şi piţipoance, ca să nu mai vorbim de fotbalişti ! Eminescu ? Un bolnav depăşit !
Şi cică ăsta-i viitorul !?
Atunci era mai bine când era mai rău !
Trebuie să ne întoarcem înapoi, … dar cu mulţi ani înapoi !!!
Cum sa devina celebru un scriitor daca nu se vorbeste despre el si depsre cartile lui? Cine/i cunoaste pe scriitorii de azi in afara cercului lor daca nu sunt prezentati de critica literara?Cartile sunt prea scumpe ca sa te aventurezi sa cumperi nume necunoscute. Si cred ca inca nu exista scriitorul care sa scrie decent si cu suflet despre ultimele doua decenii, ceva in care sa ne simtim reprezentati.
Sunt de acord cu Giovani si cu Dana.
Si eu am publicat pina acum 4 carti – un roman si 3 volume de poezii.
Cine sunt eu? Un om oarcare, o persoana careia ii place foarte mult sa citeasca si sa scrie. Sunt o necunoscuta in ale scrisului, deoarece nu am posibilitatea de a scoate un tiraj mare de carti pentru a le oferi gratis. De fiecare data am scos un nr. de 100 de exemplare, dintre care trei sferturi le-am oferit prietenilor gratis. Cartile exista si in biblioteca si in librarie, insa… cine mai cumpara az,i carti? Lumea e prea ocupata cu facerea banilor, e ocupata cu internetul sau e prea suparata pe vremurile acestea, incit nu le mai arde sa citeasca… Pe cind eram o domnisoara, nu exista zi in care sa nu cumpar doua-trei carti sau sa imprumut, in caz ca nu le gaseam in librarii. Poate ca vom reveni la vremuri mai bune… Speranta nu ne-o poate lua nimeni. Sa ne citim cu bine! Georgeta.