PREMIUL NAŢIONAL PENTRU LITERATURĂ decernat de Uniunea Scriitorilor.
„Întrebarea este în ce condiţii poate fi salvat jurnalul, adică poate fi adus în stare de operă durabilă, ceea ce reprezintă aproape o contradicţie în termeni, câtă vreme jurnalul consemnează efemerul. În principiu, rostul lui este mnemotehnic: a nota ce se petrece cu tine şi în jurul tău sau ce îţi trece fugar prin minte, fie din preocupare de tine, fie pentru a-ţi servi mai târziu. Pentru a afla mai târziu ce ai uitat. Jurnalul aparţine unei jurnalistici sui generis, de uz propriu. Devenit carte, se citeşte în acelaşi spirit, şi sinonimia jurnal-ziar nu e întâmplătoare. Se citeşte la fel ca ziarul, cu un interes mai aprins şi totodată mai superficial decât o carte de literatură, fiindcă, la fel ca ziarul, cuprinde numai noutăţi, numai informaţii ce stârnesc curiozitate, făcându-te să afli ceea ce altcum n-ai putea să ştii.” (Livius Ciocârlie)
„Ludic, anecdotic, livresc; meditativ, (auto)-ironic, confesiv; elegant, rafinat, discret – iată doar câteva dintre adjectivele ce pot caracteriza, pe rând, stilul – tonul – protagonistul. Adevărate colaje ale memoriei, volumele lui Livius Ciocârlie sunt imposibil de rezumat şi, probabil, de imitat. Un lucru rămâne sigur în ceea ce îl priveşte: profesiune de credinţă ori simplu răsfăţ auctorial, anonimatul nu i-a reuşit”. (Cristina Chevereşan)
„Autentic până la scandal şi autoreflexiv până la cruzime, Livius Ciocârlie a reuşit, mai cu seamă prin jurnalele sale, să transforme spectacolul intimităţii într-o aventură unică în literatura română.” (Doru Branea)
Autorul despre el insusi. Livius Ciocârlie, născut în 1935 la Timişoara, din mamă casnică şi tată onest funcţionar, îşi revendică drept spaţiu de origine pe acela cuprins între dealurile Orşovei şi munţii Mehadiei. Sub formă de teme pentru acasă, a început să scrie jurnal la 9 ani şi proză memorialistică la 11. A luat iniţiativa de a scrie versuri proaste în clasa a IX-a de liceu. A ţinut după aceea un jurnal patetic în care îşi deplângea incapacitatea de a ingurgita cursul de lingvistică romanică al academicianului Iorgu Iordan şi, ulterior, pe aceea de a-şi stăpâni elevii în calitatea lui efemeră de profesor de limba franceză la diverse şcoli timişorene. Jurnalul a atins nivelul de publicabilitate – numai prozastic, conţinutul fiind în bună parte „reacţionar“ – cât timp autorul a vegetat într-un muzeu. Părăsindu-l în folosul carierei universitare, a ratat şansa vieţii: aceea de a vegeta până la sfârşit. A practicat din obligaţie de serviciu exegeza literară până când a obţinut statutul de distins cărturar, inspăimântat de impostura, s-a lepădat de critică şi a reînnoit pactul autobiografic, sub jurisdicţia căruia s-a aflat până de curând. Pensionar, a părăsit şi Timisşara, instalându-se – împreună cu cea careia de aproape cinci decenii îi spune T – în cartierul armenesc, la Bucureşti. Acolo îmbătrâneşte şi se deprinde – pe îndelete – cu ideea ultimului abandon.
Bibliografie: Realism şi devenire poetică (Ed. Facla, 1974, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor); Negru şi alb (Ed. Cartea Românească, 1979, premiul Uniunii Scriitorilor); Mari corespondenţe (Ed. Cartea Românească, 1981); Eseuri critice (Ed. Facla, 1983, premiul Uniunii Scriitorilor); Un Burgtheater provincial (Ed. Cartea Românească, 1985); Clopotul scufundat (Ed. Cartea Românească, 1988); Fragmente despre vid (Ed. Cartea Românească, 1992); Paradisul derizoriu (Ed. Humanitas, 1993); Viaţa în paranteză (Ed. Amarcord, 1995, premiul Fundaţiei pentru o Societate deschisă şi premiul Salonului de carte de la Cluj); Cap şi pajură (Ed. Albatros, 1997); Trei într-o galeră (EA. Echinox, 1998, premiul ASPRO); Caietele lui Cioran (Ed. Scrisul Romanesc, 2000); De la Sancho Panza, la Cavalerul Tristei Figuri (Ed. Polirom, 2001, premiul Uniunii Scriitorilor); & comp. (Ed. Polirom, 2003); „…pe mine să nu contaţi“, convorbiri cu Mircea Bentea (Ed. Paralela 45, 2003).
De acelaşi autor
Leave a Reply