Avem în Pădurea spânzuraţilor unul dintre acele romane care s-au impus nu doar printr-o temă majoră, dar şi prin încercarea de a schimba formula literară. E. Lovinescu prevăzuse că romanul modern se va îndrepta spre viaţa urbană, după ce fusese dominat de interesul pentru sat, şi spre psihologie, după ce socialul prevalase. Paradoxul face ca tocmai scriitorii ardeleni, majoritatea, fii de preoţi, de învăţători sau de notari de la ţară, să fi fost aceia care să „importe” în România tematica rurală. Nu scrisese, în definitiv, Rebreanu însuşi Ion? În Pădurea spânzuraţilor el face pasul spre urban şi psihologic. Mai exact, o jumătate de pas, poate totuşi cea mai importantă. Al doilea roman al lui Rebreanu este unul de tranziţie, între două vârste ale genului. Liviu Rebreanu nu e doar un martor al celei mai radicale prefaceri din istoria romanului românesc, dar un actor important. Între Ion şi Patul lui Procust romanul românesc îşi schimbă înfăţişarea, comportamentul şi stilul de viaţă. Pădurea spânzuraţilor reprezintă o treaptă. Niciun alt roman al vremii nu ne ajută în egală măsură să înţelegem această schimbare.
Leave a Reply