„Euforia dezastrului“, vorba lui Cioran, a fost tema dominantã şi a generaţiei nouãzeci, iar privind înapoi la anii aceia, ştiu acum cã de fapt Liviu Lucaci învãţa nu atât vigilenţa la minciunã, fiindcã spiritul lui rebel nu şi-a pierdut niciodatã agerimea aproape rãutãcioasã… cât arta de a visa nebuneşte, în economia reîmprospãtatã a extazului, unde semnele existenţei sordide îşi regãsesc coerenţa în delirul îndrãgostit al ficţiunii. Iatã de ce, ca tânãr artist, vrându-se şi neputându-se nebun, a deprins a iubi magicul cu disperarea luciditãţii. Scãpat astfel de tentaţiile vanitãţii, prozatorul debutant îşi permite sã îi strige cititorului în obraz, încã de la prima carte, într-un ecou venit parcã din jocurile Negurei lui Unamuno: „Aveţi mai bine grijã de voi. Adãpostiţi-vã cum veţi putea inexistenţa.“
Pentru generaţia de prozatori crescutã în canonadele revoluţiei, la care autorul se asociazã astãzi, patetica întrebare hamletianã s-a reaşezat nu în temeiurile existenţei, ci în conştiinţa vidului unei existenţe irezolute: a vedea sau a nu vedea de dincolo de ceea ce pot aduce în privire ochii orbiţi de istorie.
Leave a Reply