Testamentul necitit completează un şirag de faţete subiective ale unei drame colective. Nu este un roman şi nici o piesă de teatru – nu are asemenea pretenţii –, ci mai degrabă o cronica personală a exilului. Autoarea se numeşte Lilia Bicec, a fost ziaristă la publicaţii raionale în Căinari, Glodeni şi Bălţi. Traseul ei reproduce destinul tipic, exemplar al intelectualului basarabean „născut în URSS” şi după aceea sacrificat la masa molohului post-sovietic, rapace şi necruţător. Regăsim aşadar participarea la mişcarea pentru eliberarea naţională şi entuziasmul „podurilor de flori”, apoi sărăcia tranziţiei, când în Basarabia nu se mai plăteau, de luni de zile, nici pensii nici salarii, iar prin sate se produceau frecvente deconectări de curent electric. Tot pe atunci mulţi intelectuali au plecat spre localităţile din Moldova de peste Prut şi din interiorul României cu „bişniţa”, unde puteau să scoată câte două trei preţuri pentru aceleaşi articole vândute în Moldova (zahăr, prune, ulei, chibrituri, cafea etc.). Apoi a venit epoca exodului – în Rusia şi în Occident. Lilia Bicec povesteşte meandrele propriei sale „bejenii” în Italia. Este o istorie cutremurătoare, scrisă cu pasiune şi emoţie. Cartea se intitulează Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident sunt răvaşe scrise la persoana I, adresate celor doi copii ai săi, fetiţa Cristina şi băieţelul Stasic, rămaşi în Moldova în grija unui tată abuziv. Femeia încearcă să umple, prin aceste scrisori netrimise (nu ştim de ce nu le trimite, nu ni se spune motivul), absenţa sa fizică alături de copii, îşi face nenumărate reproşuri că nu este alături de ei, pentru că ştie că doar banii nu le pot înlocui dragostea de mamă. Aflată într-un conflict acut cu soţul, care o mai şi maltrata pe deasupra, când era acasă, femeia va face totul pentru a-şi aduce copiii în Italia, zbătându-se să obţină pentru ei paşapoarte româneşti… (Vitalie Ciobanu -România culturală <fragment>, ianuarie-februarie 2010)
Leave a Reply