În 1901, Sfântul Sinod l-a excomunicat pe Tolstoi din rândurile Bisericii, atestând o realitate certifi cată cu mult înainte: faptul că scriitorul nu mai urma căile dogmei religioase. Excomunicarea lui a avut un puternic impact internaţional, aducând Rusiei un prejudiciu de imagine considerabil. Ulterior, având în vedere aceste reacţii internaţionale, a fost reprimit în rândurile Bisericii. Pe măsură ce reputaţia sa a crescut printre cei din clasa de jos, pe întreaga suprafaţă a Rusiei au apărut chiar câteva comunităţi tolstoiene, alcătuite din indivizi care doreau să pună în practică vederile religioase ale lui Tolstoi.
Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe Tolstoi preocupat de aceleaşi frământări şi chinuit de contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violenţă. Credinţa în efi cacitatea acestei teorii i-a fost de multe ori contrazisă de mersul fi resc al istoriei şi scriitorul nu a putut să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei. Tolstoi nu a rămas indiferent la numeroasele execuţii de după revoluţie, scriind plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu pot să tac“, în care ataca direct guvernul.
În ciuda sănătăţii de fi er care l-a caracterizat toată viaţa, Tolstoi s-a îmbolnăvit foarte grav în 1901. A murit în noiembrie 1910 şi a fost îngropat într-un mormânt ţărănesc, cu mii de adepţi plângându-i moartea, pe străzi.
De acelaşi autor
Copilăria. Adolescenţa. Tinereţea. (Colecţia Adevărul)
Leave a Reply