Jules Renard (1824, Châlons-du-Maine –1910, Paris) a urmat cursurile de retorică si filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. Dupa bacalaureat, a rămas la Paris unde a început sa colaboreze la diverse reviste şi să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actriţa Danielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre.
În 1889, împreună cu câţiva prieteni, a fondat revista literară Mercure de France, în care a publicat povestiri care au apărut în 1890 sub titlul Sourires pincés. În această perioadă a început să se implice din ce în ce mai mult în viaţa artistică a capitalei şi să frecventeze spectacolele în compania câtorva prieteni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet i-a cunoscut pe Auguste Rodin şi pe Edmond de Goncourt. I s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al Théâtre d’Art.
Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Paris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versiune teatrală a obţinut un succes fenomenal în 1990. Gratţe lui Edmond Rostand, a întâlnit-o în 1895 pe Sarah Bernhardt. În 1900 a fost ales consilier municipal al comunei Chaumont si a fost decorat cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 pâna în 1910 a fost primarul oraşului Chitry-les-Mines. În 1907 a fost ales membru al Academiei Goncourt.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896), Le Plaisir de rompre (1898) si Huit jours à la campagne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de introspecţie, ironie şi umor, îi domină opera.
Lectura Jurnalului poartă cititorii pe câteva planuri paralele. O latură documentară, interesantă, negreşit, ne aduce ceva din parfumul epocii, climatul ei; alta, mai importantă, ajută înţelegerea operei şi a scriitorului, indică surse, motive, schiţează proiecte, profilează personaje şi caractere, dă o seamă de date concrete deloc neglijabile. Dar dincolo de aceste aspecte, şi mai vrednic de atenţie, este ceea ce depăşeşte documentarul imediat, ceea ce ne înfăţişează – şi acesta ni se pare planul cel mai rezistent – omul şi aventura lui interioară aşa cum cititorul poate s-o reproiecteze în universal, pentru a descoperi, într-o specificitate de esenţă ce depăşeşte circumstanţialul, un argument de complicitate şi de solidaritate omenească. Şi aceasta rezultă dintr-un anumit ton al sincerităţii.
De acelaşi autor
Leave a Reply