Despre sport scriu de obicei gazetarii de specialitate. Ei sunt profesioniştii. Scriu şi amatorii, cei mai numeroşi fiind, dintotdeauna la noi, scriitorii. De la G. Călinescu şi Camil Petrescu în romane din anii ’30 şi până la Fănuş Neagu, ieri, sau Radu Cosaşu, azi, în cronici de ziar. (Ultim mohican, Radu Cosaşu. Generaţiile tinere de scriitori nu par să aibă habar de sport.) Ionuţ Vulpescu se situează undeva la mijloc. Îl apropie de primii o anumită aplicare la obiect. De cei din urmă, dimensiunea culturală a comentariilor lui şi, poate, faptul de a nu se fi specializat: a scris de la început despre fotbal, fotbalişti, antrenori şi patroni de cluburi, ca toată lumea, dar şi despre rugbi, tenis şi alte sporturi „minore”. Sportul a început să-i intereseze pe scriitori din clipa în care s-a văzut latura morală într-o disciplină care angajează corpul. Latinii ştiau acest lucru: mens sana in corpore sano. A fost nevoie să treacă multe secole până când modernii să redescopere adagiul străvechi.
În articolele din culegerea de faţă, se remarcă lesne, dincolo de familiarizarea cu domeniul, perspectiva etică, fără arogantă moralizare, din care autorul priveşte performanţa şi, deopotrivă, viaţa sportivă. Ceea ce sporeşte farmecul articolelor este naturaleţea cu care Ionuţ Vulpescu descrie atât sublimităţile, cât şi mizeriile uneia dintre cele mai umane îndeletniciri. Şi care are toate calităţile şi toate defectele îndeletnicirilor umane.
Nicolae Manolescu
Leave a Reply