Cartea anului 2010, „Romanul unei educaţii – Amor intellectualis,” poate fi citită şi interpretată în diferite moduri. Din camera de gardă a elitelor enciclopedice, perfuzia cu erudiţie a medicului autor întremează organismele obişnuite cu incantaţii şi scrieri rafinate. Nostalgicii au tot ce vor: subtext şi sugestii fine. Pentru susţinătorii luptătorilor din hiperbolizanta rezistenţă prin cultură, Romanul unei educaţii e un vintage savuros. Din perspectiva memorialisticii de azi, livrescul şi egolateria, deloc stânjenitoare pentru elita intelectuală din anii comunismului, îngreunează fluenţa textului. Iubitorului de poveşti i se servesc elevaţii latifundiare, uneori agasante, fără sarea şi piperul unui trecut anecdotic care ar da gust unei insule intelectuale. Personajele sunt vădit servite fără gust, chiar dacă distinsul profesor vrea să pună, unele dintre ele, într-o lumină favorabilă.”Ştiu prea bine în ce măsură vorbind despre ceilalţi, vorbesc despre mine (este un mecanism psihologic universal)”.
În afara încercării de reabilitare a lui Edgar Papu, care cred că a reuşit, celelalte sunt înadins umbrite pentru a valoriza familia Vianu. Monseniorul Vladimir Ghika (se aude că va fi sanctificat în curând de Vatican) merita un portret mai puţin tragic şi mai mult de apostol al creştinătăţii în pustiul unei lumi fără Dumnezeu. Din cele 402 pagini nu transpar convingerile sale religioase, chiar dacă titlul face referire directă. Amor intellectualis este sintagma prin care Spinoza exprima iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea pe care omul trebuie să i-o întoarcă. “Spun fără orgoliu şi lipsit, acum, când drumul vieţii mele s-a scurtat, de dorinţa de a mă justifica: aş fi fost în stare să înfrunt primejdia persecuţiei, precum martirii din vechime şi cei mai noi, dacă o credinţă tare mi s-ar fi arătat. Ea mi-a rămas ascunsă însă.”
Ion Vianu ne-a vorbit mult despre dubla sa carieră filologică şi medicală. Sigur că meritele profesionale sunt incontestabile, dar tuşa anticomunistă nu prea ţine. Tatăl autorului, T., a fost totuşi nu numai academician, ci şi trimisul regimului prosovietic de la Bucureşti la Belgrad, ca ambasador, acolo unde nu ar fi ajuns orice contestatar. Că acum amărăciunea este supra expusă nu scuză o coabitare cu sistemul. Uşoara aroganţă a profesorului Ion Vianu trădează, nu numai nesiguranţă, ci şi o “obiectivitate” resentimentară, tipică unei generaţii care se jenează de tăcerea contemplativă. Şoaptele nu ajung niciodată la starea de ecou, oricâte instrumente de percuţie sau batiste pe ţambal ar mai pune autorul.
Revenind la trecerile sale şpilcuite, printr-o lume în care educaţia era postamentul oricărei construcţii, cu o frază şlefuită, incantaţie lirică, uneori, un paradis de vorbe meşteşugite, stigmatizarea lui Argetoianu drept un “bârfitor” şi a lui Negoiţescu “homosexual” umbresc preţiozitatea unei opere veritabile.
Cei care au acordat distincţia de Cartea anului 2010 s-au cam grăbit. Nu au aşteptat să fie supusă jurizării şi o altă bijuterie memorialistică: Maxilarul inferior, scrisă de Doina Uricariu cu un profesionalism occidental.
Probabil că la români, vechimea, ca şi vinul vechi, contează. Trebuie să ajungi la 70 de ani pentru a primi Marele Premiu de recunoaştere.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply