„Dacă s-a apucat tîrziu de poezie (adică doar atunci cînd poezia, nu poetul, n-a mai răbdat să tacă), măcar Ioan Muşlea are avantajul că nu scrie ca nimeni altcineva (şi nici nimeni altcineva nu scrie ca el). Fireşte că acest avantaj de unicitate i-ar putea fi răsturnat în handicap dacă n-ar mai veni alături de el şi un ritm vizionar care se problematizează pe sine şi – mai ales – problematizează condiţia omului şi poemului într-o sintaxă cu vervă expresionistă şi cu tensiunea unui suprem colocviu cu sine. Între iluminare şi sarcasm, între elan şi reculegere, Ioan Muşlea urmăreşte cu microscopul – mărind toate cele – o întreagă dialectică interioară, punînd stările în condiţie interogativă şi traducînd întrebările vitale în stări. Poemul lui – căci unul singur e – e compus pentru orgă, cu revărsări ale neliniştii în vervă şi cu reverberaţii ale spaimei în seninătate. Ioan Muşlea e un reflexiv angoasat şi un anxios care-şi traduce tensiunea lăuntrică în spectacole interogative. Dar ştie să ţină aceste spectacole pe marginea concretă a patetismului, acolo unde tensiunea şi neliniştea se adună în densitatea unei viziuni.” Al. Cistelecan
Leave a Reply