– Măndiţă, zise Ionuţ cu glas tremurat, dacă Dumnezeu o-ngădui într-altfel şi n-oi mai afla cale de-ntoarcere, să-ţi urmezi viaţa, căci te dezleg de toate făgăduielile.
Fata încremeni. Un tremur dureros o zguduia din cap şi până-n picioare.
Un nod i se pusese în gât şi-i oprea vorbele. Se uita la Ionuţ printre lacrimile care-i scăldau obrajii şi-o frică de moarte pusese stăpânire pe ea.
– Să nu spui asta, bădiţă, să n-o spui, răspunse fata cu glas sugrumat. Te voi aştepta până la sfârşitul vieţii şi dacă n-ai să te mai întorci vreodată, viaţa mea se va sfârşi la mănăstire, unde-mi voi plânge nenorocul şi soarta.
– Măndiţă, copila mea dragă! o strigă Ionuţ, luând-o în braţe.
– Bădiţă, bădiţă, ce nenorocire pe capul nostru!
– Vor trece toate, Măndiţă.
– Doamne, osândeşte-mă cum vrei, numai adă-mi-1 pe bădiţa-napoi!
– Nu-ţi cere osândă, copila mea dragă.
Ionuţ se ridică să plece. Măndiţă îi cuprinse gâtul cu braţele amândouă şi se lipi de el.
– Bădiţă, să te-ntorci, bădiţă, c-altfel mă prăpădesc fără tine!
Fragment
Leave a Reply