Lumea de mîine, aflată astăzi la cea de-a doua ediţie, poartă cititorul într-un peisaj care acum este foarte clar, dar care era inaccesibil vederii şi înţelegerii contemporanilor din 1945: dispariţia societăţii româneşti interbelice şi instaurarea dictaturii comuniste, pe fondul luptei acerbe pentru primatul ideologic, cultural şi mass-media. În acei ani tulburi, Ion Biberi culegea previziunile a 22 de români reprezentativi, care, deşi asociaţi mai ales stângii intelectuale, oferă o varietate de opinii, speranţe şi caractere dincolo de criteriul politic. Autorul intuieşte corect că despre viitor nu pot vorbi decât oameni care au deja un trecut: George Enescu, retras în visul şi fantezia din care-şi trage muzica, Mihail Sadoveanu, al cărui viitor politic nu era încă bănuit în 1945, Tudor Arghezi, scepticul ce părea a nu înţelege sensul acestei lumi de mâine, pe care mai târziu avea să o laude, George Călinescu, aflat la ora unei indiferenţe vibrante, P. P. Negulescu, matur şi muncit de problema libertăţii umane, Lucreţiu Pătrăşcanu, la ora interviului încă un om de viitor, sau tânărul pe atunci Geo Dumitrescu care avea curajul să vorbească în numele unei generaţii. Morala cărţii lui Biberi vine tocmai din eşecul de previziune din 1945, eşec care însă nu vindecă această sete de anticipare. Omul nu învaţă din propria lui istorie, fiecare generaţie luând procesul formării de la început.
Leave a Reply