„Bădiţa are darul de a vedea sufletul în suprarealitatea lui. Vederea încă nu i – a fost tulburată de ritualuri tehnice. Providenţa l-a plasat într-un punct fericit: acolo unde culoarea devine muzică, imaginea poem iar poemul rugăciune. Asemenea pictorului din illo tempore el se lasă hrănit de spiritul comunităţii sale, zugrăvind – o în toate momentele ei esenţiale. Patetismul viziunii sale îl împiedică să judece slăbiciunile omeneşti. Comunitatea pe care o zugrăveşte încă se mai învecinează cu Dumnezeu. Deşi scara ce duce la cer are unele trepte lipsă, personajele sale se încăpăţânează să se agaţe de ea. Însă de această „cruzime” a vederii sale se veselesc până şi îngerii.“
Dan Verona
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply