Doru Braia Nu numai în cărţi se spune că obişnuinţa ar fi a doua natură. A omului. La celelalte vieţuitoare s-ar numi dresaj şi le-ar induce acestora „schemele” de comportament pe placul stăpânilor sau le-ar determina dependenţa deplină de cel sau aceia care le vântură pe la nas (pardon, bot) „zăhărelul” ce devine din zi în zi tot mai puţin, până când „fac frumos” doar în virtutea speranţei. Diferenţa dintre om şi dobitoace este, astfel, aproape insesizabilă şi doar posibilitatea de a se articula sau nu verbal trasează definitoriu poziţia fiecăruia în acelaşi regn.
La noi, la români, obişnuinţele sunt destul de lipsite de diversitate şi nu este deloc dificil a identifica − diagnostica − reacţiile plenare la oricare dintre comenzile sau tentaţiile transmise „de sus” (de la… Stăpânire), întru realizarea a ceea ce, semidoct (dar şi pervers!), s-a denumit pace socială. Efervescenţa evolutivă lipseşte cu desăvârşire şi orice mică învolburare se tranformă rapid într-o stare lâncedă, precum apa din sticla uitată undeva, după frigider.
Cea mai gravă dintre cauze este, evident, obişnuinţa cu răul. Indiferent de poziţia pe scala socială, oamenii nici nu mai bagă de seamă ce îi trage permanent înapoi şi cui i-ar reveni răspunderea pentru aberaţiile botezate pompos „decizii politice”, „hotărâri guvernamentale”, „viziuni doctrinare” sau „acorduri şi tratate”, cam prea obscur formulate.
Cei avuţi (mă rog, există deja şi nu-i mai întreabă nimeni cum s-au înavuţit!) acceptă indolent până şi defectuoasa execuţie a construcţiilor pe care şi le-au dorit cât mai somptuoase (kitsch-ul y compris); parcurg, încântaţi de-a dreptul, şoselele şi bulevardele ce le transformă limuzinele luxoase în nişte hârburi agasant scârţâitoare, după doar câteva mii de kilometri şi zeci de mii de gropi; acceptă impasibili păgubosul hăţiş legislativ (Doamne, câţi tâmpiţi îşi dau aere de legislatori!), cu gândul doar la „tunul” ce-l vor da la prima cotitură; inerţia instituţiilor şi lenea obraznică a funcţionarilor nu-i afectează câtuşi de puţin, pentru că ştiu cum „datul din urechi” devine la noi instantaneu valută forte; inspiră cu naturaleţe noxele emanate vârtos tocmai de capacităţile economice pe care doar ce le-au achiziţionat (ştiu ei − dar şi noi! − cum), otrăvindu-şi simultan şi odraslele etc. Nimic nu-i deranjează − s-au obişnuit − şi nici măcar scurgerea implacabilă a timpului nu-i impacientează. Se cred, din obişnuinţă, nemuritori…
Pentru Mariuca,pertnu parinti si pertnu cei care se simt cu adevarat oameni ..Va rog sa priviti chipul unui copil aflat in suferinta,care pana mai ieri zambea si alerga prin curtea casei bucurindu-si parintii .Are nevoie de noi toti dar trebuie sa ne implicam intr-un caz umanitar cu sufletul si cu tot ce putem darui financiar cat mai repede,fara a invoca diverse obstacole.Pentru binele pe care il facem ,vom primi tot bine si mai mult de atat nu exista.Fiti rationali si sufletisti !