Premiul Nobel pentru Literatură, 2009

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“

Leagănul respiraţiei a avut o altă destinaţie. Scrierea Hertei Müller nu era programată să fie prima carte a unui laureat Nobel, nici să fie în ton cu opera care a consacrat-o. Trebuia să fie un volum de mărturii, dar moartea prematură ai eroului Oskar Pastior, poetul supravieţuitor al lagărului sovietic, a făcut ca ea să nu mai fie semnată în doi.  A fost predată editurii germane înainte de a primi Premiul Nobel. “În 2001, am început să-mi notez discuţiile mele cu foşti deportaţi din satul meu”, aminteşte unui reporter german.”Ştiam că Oskar Pastior fusese şi el deportat, şi i-am spus c-aş dori să scriu despre asta. A vrut să mă ajute cu amintirile lui. Ne-am întâlnit regulat, el povestea şi eu notam. Curând însă a apărut şi dorinţa să scriem împreună cartea.“ În 2004, ea şi cu Oskar Pastior, împreună cu Ernest Wichner, au plecat într-o călătorie documentară în Ucraina, în locurile unde existaseră cîndva lagărele staliniste.

Într-un alt interviu, Herta Müller vorbeşţe despre „fericirea tristă“ a lui Pastior la revederea lagărului unde muncise şi flămânzise timp de patru ani, mereu la limita dintre  viaţă şi moarte. „Pentru călătorie îşi cumpărase o salopetă. De ce oare? Doar nu trebuie să mai munceşti acolo – i-am spus, şi-am râs amândoi. Acolo, în lagăr, s-a purtat ca unul întors acasă. Lagărul era tinereţea lui.“ În 2006, Oskar Pastior a murit. „După moartea sa, am fost ca paralizată… Abia după un an m-am decis cu greu să mă despart de «noi» şi să scriu singură un roman. Dar n-aş fi putut-o face fără detaliile lui Oskar Pastior din viaţa cotidiană de lagăr.“

Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. Cartea nu are fir epic. Este o culegere de meditaţii, grupate în peste 60 de capitole. Personajul central al romanului este Leopold Auberg, un bărbat tânăr, de 17 ani, etnic german şi homosexual şi s-a născut la Sibiu.

Deşi personajul principal al romanului, seamănă cu Oskar Pastior, autoarea afirmă că ar fi vorba despre o figură literară fictivă.

„Vreau să subliniez din nou: Personajul, care vorbeşte la persoana întâi, nu este Oskar Pastior. Eu nu pot fi Oskar Pastior, aşa că după moartea lui Oskar Pastior trebuia să mă decid. Acum nu pot proceda aşa, de parcă eu aş fi Oskar Pastior. Acest demers n-ar fi corect”.

Pe bună dreptate s-ar putea spune că romanul Hertei Müller este un dublu epitaf. Un epitaf pentru un prieten apropiat, Oskar Pastior, şi un epitaf pentru cei care au trecut prin lagăre, care au suferit pe nedrept şi care niciodată nu s-au mai întors din Gulag.

De acelaşi autor

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Fragmente:

(traducător: Alexandru Al. Şahighian, redactor: Corina Bernic)

“După ce-am isprăvit cu crăpelniţa de la cantină, împingem la perete mesele de lemn şi băncile lungi. Când şi când ni se permite să dansăm aici sâmbăta până-n noapte la douăsprezece fără un sfert. După care punem totul la loc. La douăsprezece fix din difuzorul curţii răsună imnul rusesc, moment când fiecare trebuie să fie iar la el în baracă. Sâmbăta rachiul din sfeclă de zahăr îi binedispune pe soldaţii de pază, şi degetul apasă iute pe trăgaciul armei. Dacă duminica dimineaţa se-ntâmplă ca vreunul să zacă mort în curte, asta se cheamă: încercare de evadare. Faptul că a trebuit să fugă prin curte, în chiloţi, la latrină, fiindcă maţele subţiate nu mai digeră supa de varză – asta nu-i o scuză.

Cu toate astea îi mai ardem câte-un tango sâmbăta la cantină. Când dansezi, trăieşti pe poante – ca Madona lunii noi de la Café Martini – în lumea din care provii. Într-o sală de bal cu ghirlande şi lampioane, cu rochii de seară, broşe, cravate, batiste la rever, butoni de manşetă. Maică-mea, cu două bucle spiralate pe obraji şi cocul ca un coşuleţ de răchită, dansează în sandale maro-deschis cu tocuri înalte şi-n jurul călcâielor cureluşe subţiri ca nişte coji de pară. Poartă o rochie verde din mătase satinată şi chiar pe inimă o broşă cu patru smaralde, trifoiul cu patru foi. Iar taică-meu – costumul cenuşiu ca nisipul cu batistă albă la rever şi garoafă albă la butonieră.

Eu însă dansez ca un condamnat la muncă forţată şi am păduchi în pufoaică, şi obiele-mpuţite în galoşi, şi mă ameţeşte amintirea sălii de bal de-acasă, şi golul din stomac. Dansez cu una din cele două Zirri, cu Zirri Kaunz care are perişori mătăsoşi pe mâini. Pe cealaltă Zirri, cea cu negul de mărimea unei măsline sub degetul inelar, o cheamă Zirri Wandschneider. În timp ce dansăm, Zirri Kaunz mă asigură că este din Kastenholz, şi nu ca ailaltă, din Wurmloch[1]. Şi că mama ei a crescut la Agnita, iar tata la Wolkendor. Că înainte de a veni ea pe lume, părinţii s-au mutat la Kastenholz fiindcă tatăl ei cumpărase acolo o vie mare.

– Mai există şi un sat care se cheamă Liebling, şi un oraş care se cheamă Großscham[4] – zic eu –, dar nu în Ardeal, ci în Banat.

– Habar n-am de Banat, spune Zirri, e-o chestiune la care nu mă pricep, spune Zirri.

– Nici eu, spun eu şi mă-nvârtesc în jurul lui Zirri în pufoaica mea transpirată, iar pufoaica ei transpirată se-nvârteşte în jurul meu. Cantina întreagă se-nvârteşte. Nu-i nimic de înţeles când totul se-nvârteşte. Nici casele de lemn din spatele lagărului nu-s de înţeles, spun eu, li se zice „case finlandeze“, dar în ele locuiesc ucraineni ruşi.

După pauză urmează tangoul. Dansez cu cealaltă Zirri. Cântăreaţa noastră, Loni Mich, stă cu jumătate de pas înaintea muzicanţilor. Când cântă La Paloma, mai face-o juma’ de pas înainte, fiindcă vrea întregul cântec numai pentru ea. Braţele şi picioarele şi le ţine ţeapăn, rostogoleşte ochii, îşi leagănă capul. Începutul de guşă îi tremură, glasul i se aspreşte ca bulboana unei ape adânci:

Şi iute vasul se duce la fund

Mai târziu ori mai curând

Ceasul la toţi ne-o sosi

Hai corăbieri pânzele-n vânt

Toate odat’ or sfârşi

Marea cândva ne-o-nghiţi

Şi-adâncul se ştie nicicând

Nu l-a-ntors pe vreunul din noi

În cazul Palomei dansate plisat toată lumea se cuvine să tacă. Rămâi fără grai şi te gândeşti la ceea ce n-ai încotro, chiar de nu vrei. Şi fiecare-şi cară dorul de casă ca pe-o ladă grea. Zirri îşi târăşte picioarele, eu îmi proptesc mâna-n şalele ei până ce reintră în ritm. În urmă cu câteva clipe şi-a întors capul ca să nu-i văd faţa. Spinarea îi tremură, o simt cum plânge. Târşâitul picioarelor e îndeajuns de tare, nu-i spun nimic. Ce-aş putea să-i spun în afară de să nu mai plângă.

Fiindcă fără degetele de la picioare n-ai cum dansa, Trudi Pelikan şade în margine pe-o bancă şi eu m-aşez lângă ea. Degetele de la picioare i-au degerat din prima iarnă. Vara i-au fost strivite sub căruţa cu var. Toamna i le-au amputat fiindcă sub bandaje se strecuraseră viermi. De-atunci Trudi Pelikan merge-n călcâi, şi-aduce umerii în faţă şi se-apleacă pe spate. Asta face ca spinarea să-i fie rotundă şi braţele ţepene ca nişte cozi de lopată. Pentru că n-o puteau folosi nici pe şantier, nici într-o fabrică ori ca ajutor la garaj, a lucrat din cea de-a doua iarnă ca îngrijitoare în baraca bolnavilor.

Vorbim despre baraca bolnavilor – că nu-i decât o şandrama unde oamenii crapă. Trudi Pelikan zice:

– N-avem nimic care s-ajute la ceva, doar ihtiol pe care-l ungem pe piele. Felcera-i rusoaică şi e de părere că nemţii mor în valuri. Valul de iarnă e cel mai mare. Cel de vară cu epidemiile e-al doilea ca mărime. Toamna se coace tutunul după care urmează valul de toamnă. Ăia se otrăvesc cu decoct de tabac, că-i mai ieftin ca rachiul de huilă. Şi să-ţi tai venele cu cioburi de sticlă e absolut pe gratis, cum e şi să-ţi retezi mâna sau piciorul. Şi tot pe gratis, dar mai anevoios – mai zice Trudi Pelikan – e să te dai cu cu capul de zidul de cărămidă până cazi lat.

Pe cei mai mulţi nu-i cunoşteai decât din vedere, de la strigarea apelului sau de la cantină. Ştiam deja că mulţi nici nu mai erau. Dar dacă nu-i văzusem cu ochii mei prăbuşindu-se la pământ, nu-i socoteam morţi. Mă feream să-ntreb unde-s ăia acum. Când dispui de-atâta material didactic despre alţii care ies din horă mai rapid ca tine, frica ajunge să fie mare. Şi cu timpul – covârşitoare, seamănă deci ca două picături de apă cu indiferenţa. Cum altfel ai putea fi sprinten când îl descoperi primul pe mort. Trebuie să-l despoi iute cât încă mai e elastic şi mai înainte ca un altul să-i ia hainele. Trebuie să-i iei din pernă pâinea economisită mai înainte s-apară un altul. Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli. Când în baracă soseşte targa, conducerea lagărului nu trebuie să se mai aleagă cu nimic altceva în afara cadavrului.

Când mortul nu-i un cunoscut personal, nu vezi în treaba asta decât câştigul. Să-i scuturi pe morţi nu-i ceva rău, în cazul opus cadavrul ar proceda cu tine la fel şi tu i-ai permite-o. Lagărul e-un univers practic. Nu-ţi dă mâna să te sfieşti şi să te-nfiori. Acţionezi cu o indiferenţă stabilă, poate cu-o satisfacţie descurajată. N-are nimic de-a face cu bucuria răutăcioasă. Eu aşa cred: cu cât sfiala de morţi devine mai mică, cu-atât mai mult te-agăţi de viaţă. Şi cu-atât eşti mai dornic de orice amăgire. Cauţi să te convingi că cei ce lipsesc au ajuns doar într-un alt lagăr. Ceea ce ştii, nu-i valabil – tu crezi opusul. Ca şi tribunalul pâinii, scuturatul morţilor nu cunoaşte decât prezentul, dar nu acţionează cu violenţă. Totul se desfăşoară obiectiv şi paşnic.

Acasă-n curte creşte-un tei,

La umbra lui ades am stat,

De-o fi să mă întorc cândva

N-am să mai plec de-aici vreodat’

Asta o cântă Loni Mich, cântăreaţa noastră, cu fruntea îmbrobonită de sudoare. Iar Lommer-cu-ţitera îşi ţine instrumentul pe genunchi, şi la degetul mare are inelul său metalic. După fiecare vers al cântecului ciupeşte din corzi un ecou mângâietor şi cântă şi el. Iar Kowatsch Anton împinge de câteva ori toba lui mai în faţă, până ce reuşeşte să se chiorască la figura lui Loni printre beţigaşele tobei. Perechile-şi croiesc drum prin cântec şi se mai poticnesc ţupăind ca păsările la aterizare, când bate-un vânt tăios. Trudi Pelikan spune că oricum nu mai suntem în stare să mergem, ci doar să dansăm – suntem o vată groasă cu apă legănată şi oase ce clămpănesc mai stins ca bătăile de tobă. Îşi motivează argumentaţia enumerându-mi secretele ei latineşti din baraca bolnavilor.

Poliartrită, miocardită, dermatită, hepatită. Encefalită. Pelagră. Distrofie cu botu-n dungă, numită ţeastă-de-macac. Distrofie cu mâna-nţepenită rece, numită gheară-de-cocoş. Demenţă. Tetanos. Tifos. Eczeme. Sciatică. Tuberculoză. Apoi urmează dizenteria cu sânge roş-deschis în scaun, furuncule, abcese, atrofie musculară, piele uscată cu râie, parodontoză cu căderea dinţilor, carii dentare. Trudi Pelikan nu aminteşte de degerături. Nici de degerăturile feţei cu pielea cărămizie şi cu pete colţuroase, albe, care la prima încălzire de primăvară devin maro-închis aşa cum încă de pe acum ele colorează feţele celor ce dansează. Şi pentru că nu zic şi nu-ntreb nimic, Trudi mă ciupeşte tare de braţ şi spune:

– Leo, vorbesc serios, să nu mori iarna.

Şi toboşarul cântă cu Loni la două voci:

Nu mai visa marinare

Nu te gândi la acas’ [8]

În timp ce ăia doi cântă, Trudi îmi spune că iarna morţii sunt stivuiţi în curtea din spate şi-acoperiţi cu lopeţi de zăpadă, rămânând aşa câteva nopţi până ce-au îngheţat bocnă. Că groparii sunt nişte puturoşi memernici, că taie cadavrele în bucăţi pentru a nu trebui să sape o groapă, ci doar o gaură.

Am ascultat-o pe Trudi Pelikan cu atenţie şi simt în mine câte ceva din secretele ei latineşti. Muzica mai dezmorţeşte Moartea care se ia de braţ cu ceilalţi, legănându-se ritmic.

Mă refugiez din muzică în baraca mea. Pe ambele turnuri de pază din partea străzii, santinelele, subţiri şi-ncremenite, stau de parc-ar fi coborât din lună. Din proiectoarele de urmărire curge lapte, din camera de gardă de la intrarea în lagăr zboară râsete în curte, acolo se bea iar rachiu din sfeclă de zahăr. Şi pe corsoul lagărului stă un câine de pază. Ochii-i sunt de jăratec verde, între labe ţine un os. Cred că-i un os de găină. Îl invidiez. O simte şi mârâie. Trebuie să fac ceva ca să nu sară la mine, şi-i spun: Vania.

Precis că nu-l cheamă aşa, dar se uită la mine ca şi cum mi-ar putea spune şi el pe nume, numai să vrea. Trebuie s-o şterg înainte ca el s-o facă, măresc pasul şi-mi întorc de câteva ori capul înapoi spre el, ca nu cumva să se ia după mine. Ajuns la uşa barăcii văd că încă nu s-a aplecat după os. Tot se mai uită în urma mea, sau în urma vocii mele şi-n urma lui Vania. Şi pe un câine de pază memoria îl mai lasă şi-i revine. Şi foamea nu-l lasă şi revine. Şi singurătatea e ca el. Poate că singurătatea rusească se cheamă Vania.

Mă vâr în rama mea de pat aşa îmbrăcat cum sunt. Ca totdeauna deasupra măsuţei de lemn arde becul de serviciu. Ca totdeauna când nu pot adormi îmi pironesc privirea pe burlanul de sobă cu boţituri negre la genunchi şi pe cele două conuri de brad metalice ale ceasului cu cuc. Apoi însă mă revăd copil.

Stau acasă în uşa de la verandă, am părul negru buclat şi nu ajung nici măcar până la clanţa uşii. Ţin în braţe un animal de pluş – un căţel maro. Îl cheamă Mopi. Pe culoarul din lemn vin părinţii mei întorşi din oraş. Mama şi-a înfăşurat în jurul mâinii lanţul de la gentuţa roşie de lac, pentru ca să nu zornăie prea tare când urcă scara. Tata ţine în mână pălăria albă de pai. Se duce în cameră. Mama se opreşte, îmi îndreaptă părul din frunte şi-mi ia căţelul pe care-l strâng în braţe. Îl pune pe masa din verandă, lanţul de la gentuţa de lac zornăie şi eu spun:

– Dă-mi-l pe Mopi, ca să nu fiu singur. – Râde:

– Doar mă ai pe mine. – Spun:

– Tu poate mori, dar Mopi, nu.

Prin sforăitul uşor al amărâţilor care nu mai au forţa să meargă la dans mi-aud glasul de copil. E-atât de catifelat că mă trec fiori. Un căţel de cocolit şi culcuşit la piept– ce mai cuvinte pentru un căţel de pluş umplut cu rumeguş. Şi-aici, în lagăr, tot timpul doar: Culcat! – căci te supui şi taci de frică. Iar pe ruseşte la „a mânca“ îi zice cuşat. Numai asta nu vreau acum, să mă gândesc la mâncare. Mă scufund în somn şi visez.

Am străbătut cerul călare pe-un porc alb până acasă. De sus din aer ţinutul se desluşeşte clar, contururile sunt în bună regulă, ba chiar îngrădite. Dar prin tot ţinutul sunt valize ale nimănui, şi printre ele păşunează oi ale nimănui. De gâtul lor atârnă conuri de brad, care sună însă ca nişte clopoţei. Eu zic:

Iată ori un staul mare cu valize, ori o gară mare cu oi. Păi, aici nu mai locuieşte nimeni, încotro s-o apuc?

Îngerul foamei se uită din ceruri la mine şi-mi zice:

Ia-o călare îndărăt.

Eu zic: Păi atunci o să mor.

Dacă mori, voi face totul portocaliu, şi n-o să te doară – zice el.

Şi-o iau călare îndărăt, iar el se ţine de cuvânt. În timp ce mor, cerul de deasupra turnurilor de pază e portocaliu, şi nu mă doare.

Apoi mă trezesc şi-mi şterg cu perna colţurile gurii. E locul pe care noaptea-l iubesc ploşniţele.”

Sku: LFJKDFIV

Zona livrare A