Premiul Nobel pentru Literatură, 1926
“pentru scrierile sale de inspiraţie idealistă în care, cu o claritate plastică , zugrăveşte viaţa de pe insula ei natală şi pentru profunzimea şi simpatia cu care se ocupă de problemele omeneşti în general “
Într-un sat din Sardinia trăiește nobila familie Pintor: tatăl, mama și cele patru fiice. Fiica cea mică încalcă regulile impuse de tatăl mândru și orgolios și fuge în peninsulă. Tatăl, afectat de scandalul provocat în sat de fuga fetei, încearcă să o urmărească, dar este găsit mort. Moartea lui rămâne învăluită în mister. Fata se căsătorește, are un copil, dar moare la rândul ei. Romanul începe în momentul în care fiul fetei fugite sosește în casa mătușilor lui. Acestea asistă resemnate la declinul tinereții lor și al casei în care trăiesc. Sunt protejate de servitorul lor, care le rămâne fidel dintr-un puternic sentiment de vină și care visează să reînvie măreția casei și a familiei. Speranța lui se aprinde odată cu venirea nepotului. Reacțiile la sosirea acestuia sunt descrise minuțios, cu diferitele lor mecanisme de acceptare și de refuz, până ce dragostea reușește să restabilească un nou echilibru, pe care fiecare membru al comunității îl plătiește cu propria experiență și în măsura adecvată propriului rol. O poveste de dragoste în care domină sentimentul religios al păcatului și conștiința tragică a unui destin inexorabil. O fuziune carnală între locuri și oameni, între starea de spirit și peisaj, între oameni și pământul Sardiniei, un loc mitic și un punct de plecare pentru o călătorie de descoperire a unei lumi ancestrale și primitive. De la adorație la disperare, de la calmul luminos al marii la violența fremetică a vântului, sentimentele și natura sarde vibrează cu aceeași exaltare, cu aceeași lipsă de măsură.
Leave a Reply